DE UNICĂ FOLOSINŢĂ

Dosită într-unul din dulapurile din birou am o banală şi modestă farfurie de plastic.  Nu m-am “respectat” îndeajuns pentru a-mi aduce de acasă, sau să-mi cumpăr, o farfurie decentă din porţelan, conformă cu standingul meu. Aşa că folosesc şi refolosesc, cu râvnă, modesta farfurie de plastic a cărei vocaţie iniţială era să fie folosită O SINGURĂ DATĂ.

Trăim în era folosinţei unice. Au devenit de unică folosinţă vesela, tacâmurile, aparatele foto, hainele femeilor, caracterele oamenilor. Desigur, există şi motivaţii culturale pentru conceptual de folosire unică: în uriaşa Chină anual sunt sacrificaţi 27 de milioane de arbori pentru tradiţionalele beţişoare pentru mâncat. Beţişoare care, desigur, sunt de unică folosinţă…

“Ce mare scofală” veţi spune “doar chinezii replantează din greu arbori, nu se pune problema despăduririi!” O astfel de remarcă nu face decât să ilustreze cu preganaţă orbirea de care suferă omenirea contemporană, care-şi închipuie prosteşte că poate combate efectele nocive ale activităţilor sale de scotocire după profit prin alte activităţi, “reparatoare” cică. Cu alte cuvinte, plantarea a milioane de arbori anual are frumoase valenţe economice (dă de lucru la mii şi mii de oameni) şi ecologiste (pasămite înlocuim acea bucată de natură pe care am tulburat-o cu activităţile noastre).

Dar nu este chiar aşa. Tot ce avem vine din natură, tot ce folosim este luat din mediul natural, tot ce facem are rezultate directe în natură. Acelaşi colos asiatic (să nu uităm, este vorba despre China) cheltuieşte anual 24 de miliarde de dolari pe pungile de plastic folosite la cumpărături. Şi asta după ce în 2008 guvernul chinez a interzis utilizarea pungilor gratuite; act perfect justificat şi moral, întrucât consumul acelor pungi ajunsese la nivelul halucinant de 3 miliarde de bucăţi pe zi (sic!)

Aşa că strategia “folosinţei unice”, chiar dacă gâdâlă grobiana poftă de confort şi nepăsare a omului contemporan, este dăunătoare pentru toţi dansatorii în marele balet planetar al vieţii şi devenirii. Planeta pe care trăim nu este de unică folosinţă. Nu ne putem permite să o folosim şi apoi s-o aruncăm. Nici măcar vieţile noastre nu sunt de unică folosinţă; dacă ne preocupăm să le facem să însemne ceva, cei de după noi se vor folosi de exemplul lor, iară şi iară.

Când aruncăm nepăsători obiectele de “unică folosinţă”, să ne închipuim că aruncăm o fărâmă din însăşi viaţa noastră. Şi să căutăm să îndreptăm ceva. Poate că măcar în felul acesta vieţile noastre vor însemna ceva mai mult decât simple grăunţe în marea moară a deşertăciunii.