ZBURDĂLNICIE

Acu’ vreo două ore discutam cu un prieten despre o chestiune de interes comun. Şi mi-a pus o serie de întrebări, între care au apărut şi: „Dar cutare nu te-a mai căutat? Iar celălalt, nu ţi-a mai dat nici un semn?”

Răspunsul a fost destul de încărcat de tristeţe: „Nu”.

Şi mi-am adus aminte de veveriţe. Am fost de curând la Londra, şi acolo am văzut cea mai mare populaţie de veveriţe în libertate, trăind prin parcuri, în preajma oamenilor. Dar să ne înţelegem: nu veveriţe care apar şi dispar, şi care se feresc sfioase din calea omului, ca în mult-lăudata noastră Vatra Dornei... dimpotrivă, simpatice haite de veveriţe, câte 4-5 odată, care se apropie dezinhibate de oameni, cerându-şi tainul de seminţe şi pâine. Într-una din nenumăratele poze pe care le-am făcut nu apare decât burtica păroasă a unei veveriţe, preocupată să caute mâncare în spatele aparatului de fotografiat.

În rest, veveriţele trăiesc aşa cum sunt ele obişnuite din vremurile în care omul nu era decât un vis al naturii; hălăduie sprinţare pe pajişti, îngropând cu frenezie alune şi seminţe, şi cu aceeaşi frenezie căutând după o vreme alunele şi seminţele a căror locaţie s-a şters demult din  creieraşul lor. Un comportament foarte natural şi liber, numai bun pentru nişte fiinţe atât de pline de viaţă şi de sprinteneală.

Dar oare un astfel de comportament este indicat pentru oameni? Îi vezi că apar cu codiţa ridicată, semn de mare interes şi de adâncă preocupare pentru ceea ce ei îşi închipuie să ai putea însemna pentru ei. De multe ori, vizita e scurtă, timp de o privire aruncată şi o fluturare din coada stufoasă. Pe urmă, veveriţa-om pleacă ţopăind pe pajişte, iar tu ai rămas acolo, ca o alună îngropată, fără nici o speranţă că din atât va putea să crească un copac.

Şi uite aşa, pentru mulţi dintre noi, viaţa devine o colecţie de alune îngropate aiurea, de care nu ne vom putea bucura, despre care nici măcar nu vom şti dacă au rodit în vreun fel. Alergăm tot mai greoi pe pajiştile vieţii, fără a avea răbdarea de a ţine minte unde se află roditoarele seminţe şi, cu atât mai mult, fără a avea grija de a le veghea triumfătoarea creştere.

Nu fiţi veveriţe. Fiţi Oameni când vă îngropaţi seminţele.