O CEAŞCĂ AMARĂ

Astă-noapte am visat.

„Ei şi!” veţi spune „Ce mare scofală? Toată lumea visează!”

De acord, dar eu nu prea aveam obiceiul să visez... Sau, mai precis spus, nu ţineam minte nimic, chiar dacă, probabil, mi se dezlănţuia şi mie câteodată dansul nocturn al neuronilor. Nopţile mele erau întunecate, liniştite şi odihnitoare.

De când în viaţa mea s-au îngrămădit întâmplările nefericite, visele s-au pornit să-mi populeze nopţile. Ciudate, absurde, miraculoase, iraţionale. Ce mai...vise! Nici somnul meu nu mai este ce era... o punte lină şi odihnitoare între două perioade de activitate. Acum mă trezesc cu capul tulbure, ca un ecran pe care un aparat de proiecţie stricat proiectează la întâmplare frânturi din peliculele derulate de-a lungul nopţii.

Deci, am visat. Un vis care m-a zguduit până în adâncuri. Am visat că eram aşezat într-unul din fotoliile care acum populează livingul nostru. Dar în faţa ochilor nu aveam televizorul aninat de perete, ci fereastra casei părinteşti din Gherla, prin care vedeam,de altfel, peisajul obişnuit: casa măruntă din faţă, dealul înverzit din fundal şi, mai ales, cerul înalt şi siniliu, luminos şi populat de păsări în zbor agale.

Acea fereastră fusese una dintre principalele mele ieşiri către lume. Cealaltă fereastră a camerei pe care o împărţeam cu bunicii mei era „rezervată” pentru aceştia; aici se aşeza bunica mea pentru a iscodi pe trecători, aici se aşeza bunicul meu pentru a citi concentrat groasele romane ale clasicilor. Întrucât eu eram în permanenţă în grija bunicilor, nu puteam hălădui pe străzi după pofta inimii mele; în consecinţă, o parte din curiozitatea mea de cunoaştere a lumii se manifesta prin lungi ocheade aruncate prin geam. La fel, imaginaţia mea se dezlănţuia adesea în preajma acelui geam, care-mi oferea o deschidere asupra lumii care servea drept trambulină viselor mele. Câteodată, priveam concentrat prin geam, la fel cum ghicitoarea priveşte globul său de cristal. Desigur, nu puteam vedea mare lucru... dar cât de limpezi erau acele vise, şi cât de curate erau acele elanuri!

Deci, astă-noapte priveam prin acel geam magic. Eram aşezat în fotoliu- un prim semn al oboselii. Obosit îmi era şi sufletul; nimic din încântarea şi patosul copilăriei, nimic din strălucirea acelor vise care-mi întăreau aripile. Peisajul era cel bine-cunoscut, însă un singur gând îmi cutreiera prin creier: „Acesta este viitorul, iar eu nu doresc acest viitor”. Un singur sentiment mă anima: teama de viitor, respingerea viitorului, dorinţa de a-l ţine departe de mine. Ca şi cum aş fi dorit să trag o draperie grea peste geamul pe care atât îl iubeam.

Cum aş putea să-mi explic această atitudine faţă de viitor?

Mai întâi de toate, trebuie să admit că viitorul este mult mai scurt acum decât era acum 50 de ani. Când de-abia mă ridicasem din ţărână viitorul părea nesfârşit, întinzându-se ca o pânză luminoasă până la un orizont infinit. Pe această pânză urma să brodez eu, cu hărnicia paşilor mei şi cu strădania mâinilor mele, o cale a mea, unică şi glorioasă (să nu uităm că am fost şi eu „tânărul infinitelor posibilităţi”).

Pe urmă, să nu uităm că trecutul este mult mai lung... nu neapărat măsurat în ani, cât mai ales în trăiri din acelea care îţi lasă sufletul pustiit şi amar. În acele vremuri îndepărtate întreaga mea familie era în preajma mea, şi fericirea copilărească în care mă scăldam mă cuprindea cu totul. Azi, nici unul dintre ei nu mai este în această lume, iar eu nu mai pot să-i văd sau să-i simt nici măcar în vis.

Băierile cerului stau închise. Solitudinea devine tot mai apăsătoare. Acesta este viitorul pe care eu îl resping în vis, dar trebuie să-l trăiesc cu ochii deschişi.

Poate că şi  acesta este unul din rolurile viselor: să ne oblige să vedem acea realitate care există în noi şi pe care noi o ignorăm sau, mai rău, o respingem.