Un şoricel şi un elefant, prieteni buni de altfel, treceau agale un pod peste o apă. Vedeţi ce echipă zdravănă, nu-i aşa ?
Mândru de aşa tovărăşie, şoricelul exclamă :
- Auzi ce tare tropotim ?
Şi aici gluma se încheie. Bună glumă ! Dar de-ar fi doar o glumă…
Ea ascunde de fapt un mare adevăr, arătându-ne cum sunt majoritatea oamenilor. Şoricei care nici măcar nu fac să răsune lodbele de lemn ale podului care se întinde peste apa vieţii. Situaţia asta îi cam apasă : « Măi să fie… chiar aşa ? Nu clintesc chiar nimic în trecerea mea ? Chiar atât de neînsemnat pot să fiu ? »
Şi ce fac aceştia ? Simplu ! Îl inventează pe elefant. Adică acel personaj « cu greutate » care poate să tropotească nestingherit pentru ei. Şi, după ce l-au inventat, îi dau şi un nume: Iahve, Dumnezeu, Allah, Indra, Vishnu, Tao etc.etc.
Eu nu am nevoie de elefant. Da, recunosc că nu sunt nimic mai mult decât un şoricel. Da, recunosc că puterile mele, la scara universului, nu le depăşesc pe cele ale unui şoricel. Dar sunt un şoricel onest. Nu am nevoie să tropăi alături de un elefant inventat pentru a da legitimitate şi greutate existenţei mele. E drept, eu traversez singur podul despre care vorbeam mai sus. Dar măcar am ceva de spus, dintr-ale mele, din cugetul meu, celor care au răbdare să asculte.
Nu ştiu, zău, ce m-a împins să vă mărturisesc toate acestea. Totuşi, aşa cum afirmam doar cu câteva rânduri mai sus, sunt un şoricel onest- care nu ascunde adevărul despre sine, cu gândul de a face o impresie mai bună. Pe de altă parte, sunt şi un şoricel curajos ; fiindcă, credeţi-mă, nu este uşor să treci pe podul vieţii simţindu-te singur atunci când ai pierdut ceea ce preţuiai mai mult…
Vă anunţ că nu voi mai scrie aici timp de săptămână. O săptămână care va fi importantă pentru mine, fiindcă organizez primul seminar de Tai Chi Yang în Romania, cu participarea Marelui Maestru Yang Jun. Până una-alta, vă las să cugetaţi pe îndelete : voi ce fel de şoricei sunteţi ?
Chiț, chiț... mie mi-a "murit" elefantul. E o experiență grozavă să te trezești singur. Nu îndrăznesc să spun nici celor apropiați. Nu știu cum vor reacționa. Nu cred ca vor înțelege. Pe undeva poate fi vorba de "furnicuța" mea. Într-un fel ma simt mult mai liber. Si mai responsabil de propriul destin. Ce sfat imi puteți da?
RăspundețiȘtergereAnonimule, dacă e adevărat ce spui, nu am decât un singur sfat pentru tine: bucură-te! Ai dreptate: libertatea poate doar acum începe. Şi nu este uşor să fii liber... dar de-abia acum te vei putea ocupa cum se cuvine de furnicuţa ta. CURAJ... şi mai scrie-mi!
RăspundețiȘtergere