MOARTEA UNUI OM

Citesc în presă despre moartea lui Pop Grigore, vajnicul lider sindical, fără de hodină şi de prihană apărător al drepturilor celor mulţi şi năpăstuiţi. Într-o lume în care liderii de sindicat sunt afacerişti veroşi sau slujbaşi plătiţi ca directorii de bănci, el şi-a păstrat modestia, bunul simţ, blândeţea ţărănească şi surâsul mucalit.

Cu toate acestea, el era şi o personalitate publică de neocolit, mai ales atunci când cazanul mâniei sociale dădea în clocot. Poziţionarea sa în prim-planul confruntărilor dintre patroni şi angajaţi îl adusese la o mare uzură; astfel încât, la ultimul său interviu acordat presei, cu 5 zile înainte de fulgerătorul şi nedreptul deces, el declara cu amărăciune:

„Mă simt hăituit ca om, ca român, am ajuns la capătul puterilor. (...) nu mai scrieţi că-s lider de sindicat, că de fapt eu am ajuns un om necăjit şi trist.” După care adaugă: „Vin la mine oameni să îi ajut, mă privesc şi ştiu că nu mai am ce face pentru ei, iar asta mă termină.”

Mă întâlneam foarte rar cu el în ultima vreme, dar am fost aproape în ani lungi de industrie socialistă. După ce fusese un modest inginer în controlul calităţii, revoluţia putea să-i dea aripi, punându-l acolo unde se părea că este locul care i se potriveşte: în fruntea bătăliei pentru drepturile celor mulţi. Destinul său este foarte asemănător cu cel al lui Don Quijote, fiindcă cei mai rodnici ani din cei 59 care i se vor contabiliza pe piatra de mormânt au fost închinaţi unei cauze pierdute.

Din punctul de vedere al înţeleciunii sofiologice, Pop Grigore a greşit fundamental luptând pentru un obiectiv imposibil de atins. Într-o lume a cărei falsă prosperitate este întemeiată pe împilare, jaf şi nedreptate, el încerca să apere idealul unei dreptăţi şi echităţi care păreau a fi culese din alte sfere. Într-o lume în care ecranele sunt tot mai apropiate dar sufletele tot mai îndepărtate, el încerca să promoveze idei de comuniune, unitate şi solidaritate.

Deşartă trudă! Neîmplinirile şi eşecurile succcesive i-au umplut inima de amărăciune; până când, într-o fatidică zi, gheara amărăciunii a crescut nemiloasă în inima lui, sfâşiind-o.

            Dacă doriţi, la rândul vostru, să luptaţi pentru idealuri imposibil de atins, fiţi pregătiţi să împărtăşiţi destinul acestui brav om.