Aţi auzit de mamele surogat? Dacă nu, aflaţi că astfel de mame sunt adesea folosite de către personalul grădinilor zoologice atunci când trebuie să se ocupe de diverşi pui de mamifere abandonaţi de mamele lor.
Mamele nu sunt de găsit pe toate drumurile. Adică, mame adevărate, în carne şi oase, grijulii şi cu mamelele mustind de lapte. Atunci, soluţia este să se pună la dispoziţia animăluţului ceva care, prin diverse artificii şi tertipuri, să-i sugereze prezenţa unei mame.
Ţin şi acum minte cât de mult m-au impresionat imagini văzute într-un film despre animale aflate în captivitate, şi în care pui de maimuţă rămaşi singuri pe lume găseau un refugiu cvasi-matern într-o scândură acoperită cu blană, având ataşată o sticlă cu lapte pe post de mamelă… Desigur, mă impresiona atunci tragismul pe care respectiva situaţie îl sugera: „Sărmanul puiuţ… ce suferă el, fără mămica lui … cât de greu trebuie să-i fie …”
Poveşti. Animalele, mai ales puii foarte mici, nu au o reprezentare conştientizabilă a suferinţei lor. Întreaga lor existenţă este întemeiată pe reacţie comportamentală, şi nu pe acumulare emoţională. Reacţia mea faţă de soarta puilor de maimuţă nici măcar nu era una empatică şi altruistă, ci mai degrabă una egoistă, născută din anticiparea suferinţei pe care aş simţi-o pus fiind într-o astfel de situaţie.
Şi uite aşa avem ocazia să înţelegem una dintre marile diferenţe dintre soarta animalelor şi soarta noastră. Animalele apelează la soluţii surogat împinse de instincte foarte clar definite, în virtutea unor nevoi de moment care sunt cruciale pentru supravieţuire. Accentuez: nevoi de moment care, odată depăşite, nu mai generează acelaşi tip de comportament.
La om, în schimb, situaţia este dramatic diferită. Viaţa lui este o permanentă zbatere dureroasă, la răscrucea dintre traumatismele încrustate în memorie şi neliniştea generată de iminenţa viitorului. Momentele de siguranţă, de deplină şi copleşitoare încredere că „totul merge bine” sunt atât de rare, încât sau le uităm cu desăvârşire, înecate de mlaştina durerilor zilnice, sau le reţinem ca momente de referinţă, idealizându-le şi bazându-ne pe ele întreaga mitologie personală.
Ia faceţi-vă un scurt inventar al vieţii: câte momente din acestea puteţi să rememoraţi? Multe? Atunci sunteţi cu adevărat fericiţi! Sau sentimentul de „totul merge bine” este omniprezent în viaţa voastră, şi nimic nu vine să vă tulbure liniştea existenţei? Atunci trebuie că trăiţi o adevărată stare de beatitudine, şi renunţaţi pe loc la citirea acestui text, ca nu cumva starea să vă fie tulburată!
Din păcate (pentru ei), sunt convins că mi-au rămas destui cititori. O fracţiune majoritară a umanităţii, mai ales din sectorul ei occidental care, în loc de-a privi realitatea în faţă, caută cu disperare mame surogat.
Desigur, nu este uşor să trăieşti. Este ceva, dacă nu chiar periculos, măcar foarte solicitant. Dar avem obligaţia, din respect pentru destinul nostru personal, de a ne privi problemele şi spaimele în faţă, dând piept cu ele. Altfel, ar fi precum am încerca să trecem prin viaţă cu ochii acoperiţi. Ori, atunci când traversăm strada, nu ne acoperim ochii cu palma. Ar fi chiar mai periculos decât să înfruntăm deschis pericolele, nu-i aşa?
Şi atunci, în diversele situaţii în care viaţa noastră se află la răscruce, de ce fugim disperaţi la pieptul mamei din scândură şi cârpe? De ce încercăm să sugem din sticla cu lapte de vacă răsuflat şi îndulcit cu te miri ce soluţii sigure pentru problemele noastre? De ce?
Pentru că încercăm să traversăm bulevardul vieţii acoperindu-ne ochii! Pentru că preferăm orice soluţie, oricât ar fi ea de stupidă sau de jenantă, decât să avem curajul de a ne confrunta deschis cu problemele pe care viaţa ni le scoate în cale!
Zburătoarele mele favorite sunt strigiformele (cucuveaua, bufniţa, striga...). Pentru ce? Pentru că îşi trăiesc viaţa cu ochii larg deschişi! Frumoasă metaforă, nu credeţi? Haideţi să ne trăim cu toţii viaţa în felul acesta. Poate nu vom mai avea anevoie de mame surogat.
