Am asistat cândva la o amarnică bătălie pentru hrană.
Era iarnă, o iarnă bogată în frig şi zăpadă. Lângă o grămadă de gunoi, gospodăresc strâns la poalele unui bloc, un stol de vrăbiuţe descoperise în zăpadă două bucăţele de pâine, iar lupta era în toi pentru posedarea şi consumarea acelei esenţiale şi apetisante hrane.
O primă remarcă : pe cele două bucăţele se făcuseră stăpâni doi vrăbioi mai înfipţi, care ţopăiau acum zburliţi în jurul prăzii. Desigur, nu apucau să ciugulească decât sporadic, căci nouă zecimi din energia lor era ocupată cu respingerea atacurilor înverşunate ale restului poporului păsăresc, care încerca cu disperare să se hrănească şi el.
Dacă ar fi acţionat în oarecare ordine, ar fi fost mult mai economicos. Dar cum să te gândeşti la ordine şi economie atunci când stomăcelul tău cere înverşunat mâncare? Deci spectacolul a continuat, alert şi plin de viaţă, amplificându-se chiar în momentul în care bucăţile de pâine au ajuns suficient de mici pentru a fi înhăţate în zbor.
Zbor care, desigur, nu putea dura mult, fiindcă oricare vrăbiuţă care încerca să evadeze spre limanul ciugulirii exclusive a fărâmei de pâine era pe loc atacată de un roi de surate înfuriate de perspectiva excluderii de la ospăţ.
Într-un final, când pâinea discordiei a dispărut pe deplin în guşile mai mult sau mai puţin ghiftuite, am rămas cu sentimentul că zbuciumata păsărime a consumat în luptă întreaga energie pe care a putut-o câştiga din îngurgitarea hranei.
Dacă vă întrebaţi cumva ce legătură au toate acestea cu noi, oamenii, priviţi cu atenţie. Mai întâi în voi, pe urmă în jurul vostru. Şi veţi înţelege.
