La fiecare început de an ne facem urări dintre cele mai frumoase şi mai stimulatoare: pace, prietenie, armonie, prosperitate şi, mai ales, multă, multă sănătate.
Am primit şi eu cândva o felicitare haioasă. Un iepuraş dezabuzat glăsuia cam aşa: „Toate urările voastre frumoase pe anul în curs s-au dovedit a fi aiureli. Aşa că în anul care vine vă rog să încercaţi cu cadouri, bani şi băutură!”
M-am amuzat copios, şi chiar că m-a încercat gândul de a transmite textul prietenilor mei... ca să râdem, desigur... dar apoi mi-am dat seama că şarja iepuraşului ni se potriveşte tuturor. Dureros de mult.
Fiindcă în viaţa noastră avem destule momente în care spunem: „nu am mai fost niciodată atât de nefericit, de demotivat şi de lipsit de poftă de viaţă ca acum”. Cu toate acele mirobolante urări de început de an, constatăm că nimic nu poate fi obţinut în viaţă printr-o simplă urare, oricât de minunate ar fi intenţiile care stau în spatele ei.
Singura putere care ne poate ajuta este cea care sălăşluieşte în noi. Adânc în noi. Este puterea de a face ceva cu noi înşine. Este puterea de a hotărî în momentele importante ale vieţii noastre. Sau puterea de a lua hotărâri zi de zi. Hotărâri în ceea ce ne priveşte. Cu alte cuvinte, puterea de a ne ţine în frâu temerile, poftele, ambiţiile, exasperările, mâniile, urile.
Este puterea de a obţine cea mai importantă dintre victoriile acestui univers, şi singura care merită cu adevărat celebrată: victoria asupra propriei noastre naturi, asupra propriilor noastre limite. Oare nu pentru valoarea lor de simbol în acest sens iubim sau admirăm pe sportivi, exploratori, Iisus, virtuozi, Buddha?
Dacă deţinem o astfel de putere, fiecare moment al vieţii trebuie trăit ca un moment al unei grave decizii, al unei decizii care îţi va pune amprenta DEFINITIV pe viaţa noastră. ACUM este momentul să hotărâm cum să ne trăim viaţa: înainte de a o trăi efectiv.
Ştiu că cer din nou un lucru greu: după ce v-am cerut să vă ţineţi în frâu propria natură, răzvrătită şi pofticioasă, acum vă cer să priviţi cu atenţie înainte, pentru a anticipa, a prevedea, a pregăti ceea ce urmează să se întâmple.
Dar eu nu vă cer să anticipaţi VIITORUL. În mod paradoxal, eu vă cer să anticipaţi TRECUTUL. Adică, atunci când ne repezim pripiţi pentru îndeplinirea „idealurilor” noastre, majoritatea făurite de industria planetară a amăgirii, să ne punem întrebarea simplă: ce fel de amintiri vor naşte faptele mele? Vor fi amintiri dintre acelea care aduc linişte şi mulţumire, sau amintiri care cresc povara de viaţă netrăită şi rău trăită pe care o car după mine?
Să ne eliberăm de pofte şi iluzii. Când ne repezim spre viitor ca fluturii hipnotizaţi de lampă acumulăm dureri şi deziluzii care-şi pun pecetea întunecată pe viaţa noastră. Prea mult privim viaţa ca pe o luptă. Pentru aceasta majoritatea dintre noi sunt înfrânţi, chiar dacă nu-şi dau seama sau nu recunosc aceasta, şi devin sarcofage triste ale durerilor trecute...
Singura cale de a domoli suferinţa existenţei este pregătirea trecutului. Nu viitorul trebuie pregătit, ci trecutul. La fiecare pas pe care îl facem să făptuim în aşa fel încât trecutul pe care urmează să-l contemplăm să poată fi acceptabil, plăcut chiar, judecăţii noastre. Întrebarea cheie a vieţii noastre devine astfel următoarea: CARE ESTE TRECUTUL PE CARE MI-L DORESC?
Restul nu e decât vieţuire. După ce ai pus întrebările potrivite, viaţa poate fi simplă, omenoasă, liniştită, aducătoare chiar de bucurii.
Pentru aceea îndrăznesc să spun că în viaţă există ceva mai important decât viitorul pe care am vrea să ni-l făurim.
Este TRECUTUL CU CARE PUTEM SĂ TRĂIM.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu