Am ajuns şi eu, dintr-o întâmplare (fericită?nefericită?...mai vedem...) să frunzăresc vestitele "Profeţii de la Celestine" de James Redfield. Intriga e slăbuţă, mai ales prin previzibilitatea ei; într-un roman în care se vorbeşte obsesiv despre rolul coincidenţelor în viaţa omului, totul pare a fi rodul unor întâmplări fericite, care duc eroul către un final previzibil.
Dar nu despre neîmplinirile acestei scrieri vreau să vorbesc, ci despre o clasificare a caracterelor umane care mi-a produs o adâncă zguduire. Conform viziunii lui Redfield, oamenii au roluri în ceea ce el numeşte "teatrul de control", adică ansamblul de proceduri comportamentale prin care căpătăm control şi putere asupra celorlalţi. Iar cele patru roluri sunt următoarele: intimidatorul, interogatorul, distantul şi bietul-de-mine. Nu voi intra aici în detalii, fiindcă este extrem de clar ce înseamnă fiecare din cele patru categorii.
Ceea ce m-a şocat este faptul că Redfield a uitat complet categoria care mă cuprinde pe mine: cuceritorul. Adică cel care se hrăneşte nu din agresarea celorlalţi, şi nu din sâcâirea, îndepărtarea sau culpabilizarea lor, ci din apropierea lor în jurul unor idealuri şi bucurii comune.
Imaginea care se potriveşte cel mai bine acestui coroloar al caracterului meu este cea care mi-a bântuit copilăria: eu pe podium, conducând cu aplomb şi talent o uriaşă orchestră simfonică. Dar nu pentru a mă simţi puternic dominând atâţia oameni din faţa mea cu vîrful ascuţit al baghetei dirijorale, ci pentru a încânta, înălţa şi fermeca –deci, pentru a cuceri- sufletele celor din spatele meu...
Vă propun să învăţaţi ceva din această parabolă a dirijorului: şi anume, că putem să ni-i apropiem pe oameni şi pe alte căi decât cele întemeiate pe jocul puterii sau pe echilibrul fragil al sentimentelor apăsătoare. De fapt, în acest fel putem doar să-i supunem pe oameni, să-i dominăm până când ei ne vor părăsi, ne vor trăda sau ne vor dărâma cu de-a sila de pe piedestalul pe care am încercat să ne căţărăm călcând fără milă pe umerii lor.
Adevărata apropiere, cea care traversează opreliştile şi rezistă trecerii anilor, nu se poate realiza decât atunci când facem pentru oameni ceva care le aduce plăcere, mulţumire sau încântare. Decât atunci când ne dăm cu graţie la o parte din calea lor, şi ne bucurăm să le contemplăm revenirea. Decât atunci când îi îndrumăm subtil în strădania lor, şi pe urmă ne retragem pentru a nu le strica satisfacţia că ei au putut realiza acele lucruri prin ei înşişi.
Înţeleptul este ca un dirijor care, prin prezenţa sa, caută să farmece şi să cucerească publicul, fără nici o părtinire; dar şi care, în orchestra sa, încearcă să aducă mulţumire şi împlinire până şi celui mai neînsemnat toboşar. Fiindcă, să luăm aminte: în orice moment al vieţii noastre avem un public în spate, dar şi o orchestră sub baghetă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu