O cercetare ştiinţifică desfăşurată la facultatea de medicină din Mannheim (Germania), condusă de profesorul Andreas Meyer-Lindenberg, a adus argumente ştiinţifice pentru un adevăr pe care îl ştiam cu toţii: aglomerarea umană, poluarea asociată, îmbulzeala şi stresul –adică, într-un cuvânt, mediul citadin- ne înnebunesc. Şi nu vorbim aici despre un oarecare fenomen izolat; statisticile ONU ne arată că în 1950 orăşenii reprezentau 29,1% din populaţia planetei (şi Mircea, Radu, Luţu, Andranic, Iozsi, Laci – vă mai amintiţi ce linişte deplină domnea în Gherla noastră natală?), în timp ce azi sunt peste 50%, urmând probabil să fie peste 70% care vom viermui prin oraşe în anul 2050.
Acelaşi adevăr îl cunoştea şi Thomas Hardy. Romanul său, care dă titlul acestei postări, are un titlu mult mai sugestiv decât modul în care a fost tradus în limba noastră: Far From the Madding Crowd. Adică „Departe de îmbulzeala care te înnebuneşte”. Nebunie la modul cel mai concret: cercetările savanţilor germani arată că la persoanele care au crescut şi trăiesc în oraşe legătura funcţională dintre formaţiunile cerebrale numite amigdala şi cortex cingular anterior funcţionează defectuos, întocmai precum în acea oribilă afecţiune psihică numită schizofrenie.
Trăim cu toţii, mai nou, într-o lume mai mult sau mai puţin schizoidă. Ce este tulburător? Faptul că această schizofrenie existenţială este asociată, prin cercetări ştiinţifice, chiar mediului citadin. Cel care este însăşi personificarea civilizaţiei, bunăstării, progresului, securităţii, bogăţiei culturale (Londra, megalopolis de prim rang, se mândreşte cu vânzarea a 70% din biletele pentru spectacole din întregul Regat Unit), etc. etc. Hoarde întregi de ţărani de pe întreaga planetă nu au alt vis decât să trăiască, într-o iluzorie fericire, între patru pereţi de beton (la o adică, bune sunt şi tabla sau cartonul...), închipuindu-şi că astfel îşi vor vedea rezolvate toate problemele seculare. Dar traiul în înghesuială (cozile la metroul din Beijing durează şi o oră şi jumătate!), în stres, în poluare, în gălăgie neîntreruptă, duc la aceste urmări neurologice cu efecte devastatoare pentru psihicul uman.
După ce am aşezat pe masa patinată din chioşcul japonez revista din care am citit aceste tulburătoare rânduri, am privit în jur. Clematisul şi caprifoiul îţi scuturau ultimele flori văratice, iar iedera care trebuia să păzească chioşcul îşi ridica primele viţe mai zdravene. Tamarisul îşi întindea crenguţele fine, care păreau să se piardă în albastrul cerului. Dincolo de el, Pinus mugus se lupta cu volbura care se încăpăţâna să i se caţere pe ramurile viguroase, dar scurte. Pe gardul din vecini câteva coţofene se certau zgomotos, iar din înaltul cerului de auzeau ţipetele ascuţite a doi şoimi care-şi cătau prada din tării. Cu capul galeş aşezat pe grinda de temelie a chioşcului, Cola –cockeriţa neagră ca tăciunele- mă privea cu iubire şi dăruire.
Nici o vorbă omenească; nici una dintre pârâiturile, zdrăngănelile, şuierăturile şi hârşâiturile cu care se însoţeşte orice prezenţă umană. Nici măcar manele. Populare- nici vorbă. Muzică clasică- nici atât. Doar templul naturii sfânt- cei care-l îndrăgesc pe Lucian Blaga înţeleg ce vreau să spun.
(Când scriu aceste rânduri, la ceas tihnit de seară, nu-mi pătrund pe geamul larg deschis decât lătratul galeş al câinilor şi ţipătul ascuţit al cucuvelelor, pe fundalul cântului monoton al poporului broştesc aciuit prin bălţi...)
Şi atunci, în miezul însorit al zilei, am făcut ceva pentru voi, orăşeni care nu mai ştiţi ce este liniştea: am luat în mână aparatul foto, i-am pus cel mai performant obiectiv, şi am pornit în căutarea detaliilor (detalii ignorate...) care alcătuiesc acest paradis în care schizofrenia se usucă precum un vampir întârziat surprins de lumina soarelui.
A fost simplu... pentru câteva minute, am privit prin obiectivul foto, DOAR ÎN PREAJMA CASEI MELE, şi am mângâiat butonul declanşatorului... şi am mai adăugat câteva fotografii făcute aseară, cu un apus de soare cum văd adesea în Sopor... şi a fost gata albumul!
Un album despre o lume în care îmi este drag să vă invit. Îl aveţi alăturat, rulează ca o expunere de diapozitive. Cu un dublu clic, accesaţi albumul în Picasa.
Fiţi bineveniţi în lumea Soporului. Oficial, este în Cluj. Dar este o lume care nu împinge spre schizofrenie. Este o lume în care mai poţi simţi acele împrejurări care ne-au întemeiat ca oameni; o lume care nu te sfâşie, ci te întregeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu