DESPRE INTELEPCIUNE (I)

„Întoarce carul! Nu este timp de plimbări

de plăcere! Cum poate lumea să nu acorde

nici o atenţie sfârşitului care a fost stabilit

pentru toţi, când ştie că distrugerea sa este

iminentă?”

(Prinţul Siddhartha, la primul contact cu 

imaginea bolii şi bătrâneţii)

Istoria nu consemnează care a fost momentul exact al trezirii din toropeala opulenţei a celui care va deveni Buddha, artizan al Trezirii şi Salvator al sufletelor.

Asemenea lui, avem fiecare dintre noi un moment al trezirii. Nu există fiinţă omenească care să nu aibă la un anumit moment al vieţii revelaţia propriului destin, poate chiar revelaţia destinului întregii umanităţi. Iar în această revelaţie, imaginea sfârşitului inevitabil este detaliul de prim plan.

Este înţelept acela care ştie cum să trateze evenimentele inevitabile din viaţa lui.

Dar nu vă voi vorbi aici despre resemnare, acceptare placidă sau supunere. Nici măcar despre fatalism, boală fără leac a sufletului omenesc („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”…). Cu aceasta se ocupă toate religiile care au înflorit pe suprafaţa planetei în ultimele două milenii. O evoluţie interesantă, de altfel, căci faza magică care a precedat marile religii instituţionalizate era de maximă implicare în viaţa omului, orientată mai degrabă spre influenţarea mediului decât spre supunere umilă şi servilă.

Am înţeles acum pentru ce nu am putut niciodată înghiţi religiile: fiindcă pur şi simplu eu nu pot accepta supunerea şi resemnarea. Dacă la vârsta de 5 ani am putut refuza categoric să mai frecventez biserica la care bunicul meu mă ducea aproape cu de-a sila în fiecare duminică dimineaţa, mai greu a  fost cu comunismul pe care l-am suportat timp de patru decenii, şi care din punct de vedere doctrinar era la fel de inflexibil precum marile religii în momentele de maximă înflorire.

            Trebuie neapărat să vă vorbesc despre cum văd acum felul în care noi ar trebui să întâmpinăm lucrurile inevitabile din viaţa noastră.

Din punct de vedere emoţional, lucrurile sunt extrem de simple: am vrea ca lucrurile plăcute pe care ni le dorim să fie inevitabile, deci să se producă negreşit, în timp ce lucrurile neplăcute să fie pur şi simplu imposibile.

Veştile sunt proaste: destinul nu ţine seama de preferinţele noastre. Mai mult chiar, înţelepciunea populară ne oferă un indiciu tulburător: „De ce ţi-e teamă nu scapi!” Tălmăcind această zicală, trebuie să înţelegem că inteligenţa noastră practică ne permite să simţim pericolele chiar înainte de a fi iminente. Situaţia a fost demult cunoscută: toată substanţa tragediilor antice constă în anticiparea evenimentelor inevitabile, iar măreţia personajelor decurge din modul în care dau piept cu aceste evenimente.

Ce facem noi când suntem confruntaţi cu evenimente inevitabile? Reacţia noastră este de obicei aidoma ca a animalelor prinse în capcană: spaimă, teroare, zbatere disperată. Nu am să uit niciodată emoţia profundă, şi umilul regret, pe care mi le-au produs moartea nedorită a unui piţigoi pe care l-am capturat în pădure. Deşi aveam cele mai bune intenţii legate de gingaşa zburătoare (colivie aurită, seminţe alese ş.a.m.d.) ea s-a zbătut până a murit!

În mod ciudat (nepractic, adică), noi avem tendinţa de a face eroi din cei care se zbat şi mor pentru noi.Ce facem noi după ce aceştia şi-au dat viaţa? Ne întoarcem la vieţile noastre năpădite de spaime, îndoieli, zbateri, lamentări şi laşităţi. Şi suntem atât de ridicoli şi de jalnici fiindcă nu ştim cum să tratăm acele lucruri, foarte puţine la număr, care sunt inevitabile.

Primul dintre ele, şi cel mai evident inevitabil, este moartea. Principala noastră spaimă, care ne bântuie zeci de ani, de când aflăm că moartea există şi până când se înfiinţează în coasă şi oase pe pragul nostru. Ce atitudine să adoptăm deci faţă de acest inexorabil sfârşit? Una dintre soluţii a fost mereu „atitudinea filosofică”, adică îngrămădirea de argumente care să ne permită s-o privim cu detaşare („…atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi nu mai suntem” Epicur, Scrisoare către Meneceu). O altă soluţie, care a devenit o adevărată industrie planetară, este aserţiunea că mai avem o viaţă după moarte, veşnică de această dată, sau că actuala noastră viaţă nu este decât una, oarecare, dintr-un lung, lung şir de reîncarnări.

Ce convenabil! Păi atunci, cei care cred astfel pentru ce se mai tem de moarte? Pentru ce îşi construiesc morminte pompoase şi cavouri impunătoare? Pentru ce se înconjoară cu bogăţii şi faimă, încercând să-şi cumpere o iluzorie nemurire? De ce nu mă lasă pe mine să mă tem, eu care nu cred în astfel de gogoriţe, eu care doresc ca această viaţă să fie viaţa mea veşnică, şi care doresc ca mântuirea (adică eliberarea de temeri şi suferinţe) s-o obţin aici şi acum, nu într-o ipotetică viaţă viitoare?!

Hai să fim serioşi, şi să învăţăm să trăim cu adevărat. Aici şi acum, în această viaţă.