Pentru a trăi cu adevărat, trebuie să începem prin a recunoaşte care sunt evenimentele inevitabile. Am vorbit deja despre moarte- dar aceasta nu este decât întruchiparea inevitabilităţii prin excelenţă. Cum spune un sofism simpatic: „Viaţa este o boală cu mortalitate de 100%”. Restul evenimentelor inevitabile ne scapă în majoritatea situaţiilor, producându-ne mirare, şi chiar teroare, atunci când ele se produc.
E simplu să percepi inevitabilitatea atunci când eşti foarte strict specializat. Războinicii, de exemplu; avem nenumărate exemple de conducători de oşti care ştiau din capul locului că înfrângerea este inevitabilă, iar măreţia destinului lor s-a împlinit atunci când au luptat până la capăt, acoperindu-se de glorie. Cei 300 de spartani conduşi de regele Leonida care au murit până la ultimul în bătălia de la Termopile ştiau precis ce-i aşteptă, doar pentru aceea au ars în urma lor podul care le-ar fi permis să se retragă din faţa armatelor persane de sute de ori mai numeroase…
Ca în tragediile antice, ce mai! Vreţi şi un exemplu mai paşnic? Atunci când dentistul ne anunţă că urmează să „pierdem” un dinte, procesul este de regulă inevitabil.
Ce este inevitabil, deci? Păi, să v-o spun p-aia dreaptă: inevitabilă este acţiunea legilor sofiologiei. Acestea sunt legile care ne-au născut, căci au purces la treabă din însăşi prima clipă de existenţă a Universului.
Cu alte cuvinte, invitabilă este acţiunea legii specializării. Suntem nevoiţi să trăim într-o lume în care această lege este atotputernică; peste tot unde ne uităm în jurul nostru nu vedem decât indivizi şi comunităţi umane specializate; dacă vrem să înţelegem această imensă diversitate de forme diferite în care există oamenii şi comunităţile lor trebuie neapărat să avem studii de antropologie şi etnologie. Dar voi sunteţi oameni obişnuiţi, nu savanţi îndopaţi cu ştiinţă. Obiectivul vieţii voastre nu este analiza vieţii celorlalţi, ci trăirea propriei vieţi. Pentru aceasta, trebuie să înţelegeţi că cel mai inevitabil lucru care vi se va întâmpla este acţiunea legii specializării.
Adică, la specializarea structurală cu care v-a înzestrat evoluţia biologică (bagajul vostru genetic) trebuie să se adauge specializarea funcţională (relaţia pe care o aveţi cu mediul în care vă desfăşuraţi existenţa). Orice aţi dori sau oricum v-aţi tortura, nu veţi putea exista dacă nu vă raportaţi la (sau delimita de) aceste două esenţiale repere ale existenţei voastre.
Şi aici dăm peste primul lucru inevitabil din viaţa noastră: propria noastră natură. După cum ne învaţă aceeaşi inepuizabilă înţelepciune populară: „Năravul din fire n-are lecuire”. Cândva prevala ideea că la naştere copilul este un fel de „foaie nescrisă”, un recipient gol în care se pune câte ceva de-abia după ce începe instruirea, adică pe la 7-8 ani. A fost nevoie de vocile unora precum Pestalozzi (pedagog, 1746-1827), C.G. Jung (psihiatru, 1875-1961) sau Piaget (filosof, 1896-1980) pentru a înţelege că fiinţa umană aflată la începuturi este un fenomen mult mai complex decât un simplu animăluţ care zburdă, face gălăgie şi-şi bagă nasul peste tot.
Natura noastră este din capul locului un fenomen de o imensă complexitate; iar complexitatea sa creşte nestăvilit în timpul vieţii noastre. Natura noastră (mai puteţi s-o numiţi şi fire, sau caracter) este cel apropiat prieten al noastru, dar şi cel mai aprig judecător. Este sprijinul noastru în momente de restrişte, dar şi complotistul perfid care lucrează în umbră pentru a ne pune piedici pe drumul vieţii.
Putem evita multe în viaţa noastră: prietenii, iubiri, căsătorii, preocupări, slujbe, afaceri, activităţi, idei, constrângeri, oportunităţi. Dar nu putem evita propria noastră natură! Şi atunci, ce facem? Din păcate, bombardaţi fiind de o imensitate de presiuni culturale, cu atât mai intense cu cât creşte intricarea stimulilor care sosesc din toate părţile, oamenii contemporani nouă săvârşesc marea greşeală de a se declara nemulţumiţi de propria lor natură, încercând pe urmă să o schimbe.
„Schimbarea” naturii umane este una dintre cele mai puternice himere care populează, şi parcă tot mai mult, spiritul uman. În definitiv, ce urmăresc toate religiile, dacă nu schimbarea naturii umane, adică adăugarea unor caracteristici şi eliminarea altora? Ce urmăreşte pletora de scrieri atrăgătoare, izvodite de adevăraţi specialişti în păcăleală, care încearcă să vă convingă că puteţi fi altfel (mai pricepuţi, mai deştepţi, mai frumoşi, etc.) chiar decât nu vă simţiţi nicidecum în stare?
Formula standard care pune capăt relaţiilor în ziua de azi sună cam aşa: „El/ea s-a schimbat. Nu mai este persoana de care m-am îndrăgostit.” Fals, fals, de trei ori fals. Nu sunt decât două faţete, intim conectate, ale naturii unice a respectivei persoane. La început, era un om îmbătat de ambrozia îndrăgostelii; în cea de-a doua ipostază, este acelaşi om, plictisit de corvezile vieţii de cuplu...
Poate vi s-a întâmplat deja. Dacă nu, nu săriţi în sus de bucurie; urmează să vi se întâmple. Fiecare om este o constelaţie unică a celor 16 specializări. O constelaţie vie, care-şi schimbă fără încetare configuraţia. Un univers întreg, aflat în permanentă mişcare. Iar ceea ce noi numim simplu „eu” nu este nimic altceva decât acest univers. Înainte de a fi academicieni, scriitori, muzicieni, politicieni, truditori pe câmpuri, manelişti sau conţopişti, şi mai presus decât toate acestea, suntem fiinţe unice, înzestrate cu o natură unică, şi pe care nu avem dreptul, şi nici măcar interesul, să o contestăm sau s-o schimbăm.
Natura voastră este inevitabilă. Învăţaţi să trăiţi cu ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu