Azi, 6 august, ar fi fost aniversarea tatălui meu. Nu are importanţă câţi ani ar fi împlinit. Nu contează pentru ce nu mai este printre noi, pentru ce nu mai pot să-l aud rostind cu emfază „Ia ascultă, măi băiete...”
Ce contează este faptul că acum, la 5 ani de la dispariţia lui, îl plâng cu o pietate care mă ia pe deplin prin surprindere. Fiindcă, după oareşce criterii ale spiritului comun, nu am avut o relaţie prea fericită cu tatăl meu. În primul rând, fiindcă el se remarca mai ales prin absenţă, fiind un om cu o „muncă de răspundere”, dar mereu plecat pe coclauri pentru a mai ridica un cămin cultural sau vreo cooperativă sătească. În al doilea rând, fiindcă pentru varii motive (misiunea sa socială fiind probabil primul dintre ele), avea o relaţie deficitară cu mama mea; iar mama mea se folosea de orice prilej pentru a-şi vărsa în faţa mea amarul adus de o astfel de situaţie...
După ce au trecut toate fumurile mele adolescentine, şi după ce s-au atenuat tensiunile inerente coexistenţei între doi masculi de vârste diferite, am reuşit să am o relaţie co-rec-tă cu tatăl meu. Am spus apăsat: co-rec-tă! Adică funcţională, lucrativă, oarecum grijulie... era oare iubire în acea relaţie? Blocat de nenumăratele tensiuni dintre noi, eu nu i-am spus-o niciodată atunci când trebuia, adică la începuturi, atunci când se fundamentează o relaţie între doi oameni. Vă rog să reţineţi: chiar dacă mi-am iubit tatăl, niciodată apropierea dintre noi nu a fost suficient de puternică pentru a face posibilă o astfel de deschidere emoţională.
De vină era poate firea firea sa, mai degrabă de ţăran sfios din Bucovina decât de director cu mână forte al celei mai mari fabrici din Gherla. De vină ar fi putut fi şi educaţia severă din familia mea, care mă obliga să sărut cu pioşenie mâna bunicilor şi părinţilor mei în fiecare împrejurare mai importantă a vieţii, lucru care îmi trezea o repulsie pe care cu greu v-aş putea-o descrie aici.
Iar el mi-a zis că mă iubeşte o singură dată! Vă daţi seama?!... o singură dată într-o întreagă viaţă... şi atunci în împrejurări ciudate... Tocmai îl dusesem acasă după o petrecere în familie. El băuse prea mult, şi avusese un comportament deplasat, de moşneag morocănos şi afurisit. Aşa că, enervat de neplăcerea de a-i suporta bădărăniile, imediat ce am intrat în casă am început să-l cert, destul de apăsat, reproşându-i că ne-a stricat seara, că mă pune într-o lumină proastă faţă de noua mea soţie, cu care tocmai mă căsătorisem... El stătea în mijlocul holului, legănându-se aparent nepăsător. Oarecum răcorit, m-am pornit spre uşă, dar m-am întors, poate să-i zic „noapte bună”, poate să-l mai cert... iar el venea clătinându-se spre mine! S-a sprijinit cu braţele pe umerii mei, m-a privit adânc în ochi, şi cu obrazul schimonosit de strădania de a rosti corect cuvintele, mi-a zis: „Micule, nu fi supărat! Tu ştii că eu te iubesc pe tine?” Cu simţurile anesteziate de mânia care mă ardea nu am priceput ce vrea să-mi spună, şi cu atât mai puţin am înţeles semnificaţia gestului său; m-am smuls din ceea ce ar fi putut deveni o îmbrăţişare (o primă îmbrăţişare, o, cât de întârziată, cu tatăl meu!...), m-am întors scurt pe călcâie, şi am trântit uşa în urma mea.
Asta este. Mi-a fost tată o viaţă de om. Şi a fost un tată serios şi dedicat, grijuliu chiar. Şi mi-a spus o singură dată că mă iubeşte. Iar eu am ratat singura ocazie ce am avut-o de a-i spune că-l iubesc.
Vă implor, nu rataţi ocaziile de vă exprima iubirea. Dacă stăm să socotim, ele sunt atât de rare, încât constituie un capital preţios, care nu merită risipit. Fiindcă odată, departe în timp, când implacabila clepsidră universală ne va obliga să facem bilanţul, vom avea poate supriza să constatăm că mai importante decât momentele în care am câştigat puhoaie de bani sau am strâns fluvii de elogii sunt momentele în care am putut spune „te iubesc”... Fiindcă singurele daruri care durează o eternitate sunt acele daruri intangibile şi imateriale născute din inimi iubitoare!
După cum foarte inspirat a glăsuit cineva la catafalcul tatălui meu, având sub ochi perniţa de catifea cu numeroasele ordine, medalii şi distincţii care dădeau strălucire vieţii care tocmai ce i se încheiase: “Mihai Şerban nu a fost un filosof al cuvintelor, el a fost un filosof al faptelor”.
Ultima lui faptă a fost să se retragă sfios din această lume, pe care a slujit-o cu toată puterea lui, în fiecare clipă a existenţei sale. Şi asta, după ce mi-a spus o singură dată “te iubesc”.
