Viaţa ne „oferă” foarte multe despărţiri. De ce am pus ghilimele? E simplu: fiindcă în majoritatea situaţiilor ceeea ce oferă viaţa sunt cadouri otrăvite.
Ne despărţim de obiecte, de cunoştinţe, de stările noastre, de noi înşine câteodată. Dar ne despărţim şi de cei dragi, atunci când mor, precum şi de cei care ne-au fost dragi, atunci când nu mai putem convieţui cu ei.
Şi fiecare despărţire doare ... al naibii ce doare! Moartea cuiva drag, sau despărţirea cu vocaţie definitivă de cineva apropiat sunt catalogate drept cele mai aprige cauze de stres pentru fiinţa umană. Studiile psihologilor au arătat că, similar doliului care ne cerneşte fiinţa după moartea cuiva drag, după despărţirea de cineva cu care am împărtăşit mom ente importante din viaţa noastră urmează o perioadă de jale.
„Partir, c’est mourir un peu...” Adagiul francez a fost si rămâne de actualitate; ba, văzând cum merg lucrurile în om enirea asta grăbită, aş îndrăzni să spun că cea mai pregnantă caracteristică a mom entului este uşurinţa cu care ne despărţim. Maeştrii japonezi de ceremonia ceaiului aveau drept cel mai îndrăgit obiect linguriţa de lemn lăcuit cu coadă lungă cu ajutorul căreia dozau cu minuţiozitate ceaiul. În cadrul ceremoniei, acea linguriţă era obiectul cel mai admirat şi mai lăudat; şi nu exista onoare mai mare pentru discipoli decât ca linguriţa, înnegurată de patina anilor, să le fie lăsată cîndva moştenire.
„O linguriţă!”- vor pufni cinicii, cei care cunosc preţul oricărui obiect, dar habar n-au de valoarea lui. Îmi aduc aminte că aveam şi eu, departe în copilărie, o linguriţă preferată. Era o linguriţă veche, de alpaca, care servise deja câteva generaţii, cu vârful tocit de atâta folosinţă, dar care poate tocmai din cauza acelei diformităţi avea un aer familiar, cald, com plice chiar. Cu ea învârteam în laptele „înnobilat” cu cicoare, cu ea amestecam domol prin grişul în lapte atunci când nu mai aveam poftă, cu ea întindeam în straturi groase magiunul de prune, pe ea o învârteam pe masă atunci când stăteam de vorbă cu bunicii în liniştea densă a bucătăriei spaţioase... într-un cuvânt, acea linguriţă a fost un tovarăş important al copilăriei mele.
Ea a dispărut din raza mea vizuală un număr bun de ani; dar până acum nu i-am dus niciodată dorul. Am regăsit linguriţa peste mulţi ani, ca parte a „zestrei” cu care se alesese tatăl meu după despărţirea de mama mea, şi actor de prin rang în ritualul nesului matinal; dar nici o clipă nu mi-a dat prin gând că aş dori s-o recuperez, în virtutea acelei amintiri îndepărtate. Pe urmă, tatăl meu a trecut discret în nefiinţă, şi am pierdut urma linguriţei de legendă... poate am aruncat-o chiar eu, odată cu toate celelalte obiecte ponosite rămase de pe urma om ului care o viaţă întreagă a trăit pentru alţii...
Până acum, când m-am pornit să vă vorbesc despre despărţiri, iar aminitirea străvechii linguriţe irumpe din memorie. E aici, veselă şi caldă; dacă întind mâna cu ochii mijiţi, pot s-o simt, rece şi mătăsoasă, între degete. Acum, că mi-am adus aminte de ea, îmi dau seama că-mi este dragă, că amintirea ei m-a însoţit cu discreţie şi reţinere întreaga viaţă, că au fost poate mom ente în care amintirea inconştientă a linguriţei schiloade şi-au pus pecetea pe faptele şi pe judecăţile mele; că, într-un anume fel, fin ca firul de mătase produs de celebrul vierme, linguriţa de alpaca s-a ţesut în pânza existenţei mele iar eu nu m-am despărţit niciodată pe deplin de ea...
Acum, că această „întâmplare simplă” a ajuns să fie încredinţată cuvintelor, linguriţa a ajuns să facă parte pe veci din viaţa mea. Şi nu mă pot abţine să mă întreb: e bine? e rău? Regulile Feng Shui, care circulă mai nou pe toate drumurile, ne sfătuiesc cu insistenţă să ne rupem de trecut, să aruncăm toate obiectele inutile sau cu grad avansat de uzură (întrebaţi-le pe femei, ele sunt experte în această regulă, mai ales când este vorba despre propria lor garderobă...). La cealaltă extremă, dar cu rezultate mult mai nimicitoare, este consumismul dezlănţuit, care se bucură de uzura obiectelor... sau relaţiilor... sau principiilor noastre, situaţie care face posibilă o înnoire pripită, intens savurată şi pe neaşteptate terminată...
O reclamă prostească spune la TV: „Eşti tânăr când poţi schimba ceva”. Ei bine, o despărţire este o schimbare. Fie că te desparţi de cei dragi, pe care nefiinţa îi cheamă în tărâmul ei de umbre, fie că te desparţi de cei care doar au înnotat o vreme în fluviul vieţii tale, fie că te desparţi de obiectele care au fost importante pentru tine – fie ele doar o banală linguriţă de alpaca cu vârful tocit – despărţirea este o schimbare care-şi pune amprenta pe viaţa noastră.
Fiţi prudenţi, cumpătaţi, recunoscători şi delicaţi în aceste despărţiri. Acordaţi-vă timpul necesar pentru a jeli. Şi atunci când vă apropiaţi de un alt om, de o altă idee, de un alt principiu, de un alt obiect (fie el...), cugetaţi: „Cu ce fel de despărţire se va termina această apropiere?”
