În acea sâmbătă de demult cumpărasem nişte rigole pentru curte... jgheaburi din plastic care trebuie să colecteze apa de ploaie. Odată cu ele (ahh! boala asta a perfecţiunii!) am cumpărat şi sisteme de fixare a grilajelor de acoperire, plătind pentru ele un preţ care în mod sigur nu merita.
Culmea culmilor, a doua zi respectivele sisteme se dovedesc şi inutile, căci rigolele nu permiteau instalarea lor. Iată-mă deci, plin de emoţii, bătând la uşa firmei producătoare pentru a solicita rambursarea banilor.
Şi am avut o străfulgerare dureroasă: pentru ce emoţii? Ce poate fi atât de periculos, de tensionat şi de imprevizibil în cererea de restituire a unor bani, încât eu, om care nu se teme de nimic, să am emoţii? Şi mi-am dat seama: este vorba despre efectul Procust. (Care, în contextul dat, acţiona cam aşa: nu cumva vor invoca o procedură aparte, sau o particularitate a sistemului informatic, sau o imaginară violare a ambalajului, pentru a nu-mi restitui banii?)
Vestitul tâlhar din antichitatea greacă, care-şi instala victimele pe un pat de metal, şi lungea (prin zdrobire) sau scurta (prin tăiere) picioarele acestora, pentru a le face să corespundă exact patului, are azi un echivalent monstruos: oamenii din jurul nostru! Unde te întorci, nu te izbeşti decît de reguli, care de care mai siluitoare şi mai imprevizibilă; fie că e vorba despre o instituţie respectabilă sau despre o firmă impunătoare, leitmotivul este peste tot acelaşi: „regretăm, dar acestea sunt regulile... ştiţi, regulamentul nostru (sau legile în vigoare, sau sistemul informatic ş.a.m.d.) nu ne permit să...”
Nu vorbesc aici despre necesitatea sau legitimitatea regulilor sau procedurilor, ci despre sentimentul acela jenant, şi câteodată dureros, că te afli instalat comod pe un pat din metal dar constaţi cu teroare că picioarele tale sunt prea scurte...!?!?
Într-un fel, aşa este întreaga noastră viaţă: o eternă hălăduire pe patul lui Procust. Care este prima grijă a familiei după ce ai apărut pe lume? Să-ţi măsoare picioarele, desigur! Înafara familiei, mai ai de-a face cu nenumărate instituţii cu clară vocaţie procustiană: grădiniţe, şcoli, facultăţi, academii, biserici, tribunale, firme... Peste tot, prima grijă este să te instaleze pe patul rigid al regulilor şi regulamentelor în vigoare, şi pe urmă să hotărască ce e de făcut cu picioarele tale... Şi toate astea, fără a mai ţine cont de muntele de abuzuri grosolane, ultra-procustiene, săvârşite în numele aceloraşi reguli şi principii! Mai e de mirare că tot mai mulţi dintre semenii noştri trec de pe patul lui Procust direct pe canapeaua psihiatrului?
Într-un astfel de context, cea mai omenoasă atitudine mi se pare cea a asistentei care, contemplând un om care venise să i se taie din penisul prea lung, atât de lung încât îl târa pe jos, a întrebat visătoare: „Dom’ doctor, oare nu i-am putea lungi picioarele?”
