În peregrinările mele zilnice trec frecvent printr-o intersecţie. O intersecţie obişnuită în cruce, între două străzi oarecare dintr-un cartier mărginaş. Pe sensul de pe care sosesc eu se află instalat semnul „Cedează trecerea”. Ceea ce, ca pe oricare cetăţean atent şi responsabil, mă obligă să mă opresc (vizibilitatea nu e grozavă), să mă asigur că nu vin alte vehicule şi să o iau pe urmă din loc.
De la o vreme m-a izbit o constatare tulburătoare: niciodată nu vine nimeni! Mai demult avansam un metru- doi, mă asiguram din nou şi pe urmă îmi continuam drumul. Acum sunt mult mai relaxat; dar, dresat ca orice bun cetăţean, mă opresc ca să-mi îndeplinesc datoria de prudenţă şi supunere faţă de reguli mormăind în sinea mea: „Iar mă opresc degeaba!”
Mânat de firea mea independentă şi de spiritul meu analitic aş putea să ajung la o concluzie de genul: „Eu nu mă mai opresc degeaba! În intersecţia asta nu vine nimeni... ce rost are să-mi complic viaţa cu o oprire inutilă?!” Ei da, veţi spune, şi chiar atunci când nu mă voi mai opri va veni o maşină pe sensul cu prioritate...
Ce ne facem atunci cu cea de-a treia lege a sofiologiei, şi anume: „Improbabilul nu trebuie prevenit”? Adică, constatarea directă îmi arată că în respectiva intersecţie este extrem de improbabil să apară o maşină venind de pe sensul cu prioritate; ceea ce, din punctul meu de vedere, este un eveniment care nu trebuie prevenit. Şi atunci, să mă reped cu nonşalanţă prin intersecţie, ignorând pericolul?
Nici vorbă! Vă scriu despre dilema intersecţiei pentru a vă face să înţelegeţi această lege, poate cea mai criptică dintre cele trei. Celebra (deja) intersecţie despre care vorbesc aici este un excelent exemplu despre modul raţional şi inteligent în care omenirea a rezolvat grava dilemă a improbabilului. Sunt o mulţime de intersecţii pe această planetă în care vehiculele consumă o cantitate imensă de combustibil oprindu-se, asigurându-se şi apoi accelerând.
Dar sunt două argumente în favoarea acestei rezolvări. Primul este emoţional: gândindu-ne câte accidente s-ar petrece fără această regulă, şi ştiind ce traume şi dureri pot produce astfel de evenimente, este mai bine să la putem evita, chiar dacă producerea lor este improbabilă. Al doilea este raţional: în aceeaşi intersecţie, sosind din cealaltă parte, am prioritate, ceea ce-mi îngăduie să am încredere să-mi continui drumul în siguranţă (desigur, cu excepţia situaţiei în care pe sensul resticţionat se află vreunul sătul de atâte opriri fără rost...), şi să economisesc atenţia, grija şi combustibilul aferente.
Revenind la conceptul de improbabilitate, trebuie să remarcăm că prevenirea improbabilului a devenit o adevărată isterie planetară. Şi nu numai în vremuri grele, vremuri de restrişte (sătul de lamentările concetăţenilor săi în faţa ameninţării hitleriste, măreţul Churchill le-a spus: „Îmi amintiţi de unchiul meu, care toată viaţa s-a temut de ameninţări care nu s-au împlinit niciodată!”). Printr-un ciudat paradox, cu cât vremurile sunt mai aşezate şi prosperitatea mai mare, cu atât ne ocupăm mai mult de ameninţările improbabile. În felul acesta au apărut două mari industrii planetare, născute din obsesia omului de a preveni improbabilul.
Prima este industria suplimentelor alimentare, acele combinaţii de extracte vegetale şi principii minerale care ne ajută să prevenim şi să paliem nenumăratele boli pe care le-a inventat medicina modernă. Dacă avem o viaţă cât de cât sănătoasă (alimentaţie corectă şi moderată, somn suficient, stres puţin, dar mişcare multă) este extrem de improbabil ca una dintre temutele boli „ale civilizaţiei” să ne lovească din senin. Dar nu, noi preferăm să ne burduşim de grăsime în faţa televizoarelor, să ne târâim vlăguiţi prin mall-uri, şi pe urmă să luăm cu asalt farmaciile care ne oferă pe alese preparate pentru toate neputinţele şi temerile noastre.
Cea de-a doua este industria asigurărilor, care se hrăneşte direct din seva „dulce” a fricilor noastre. Fenomenele pe care ea ni le izbeşte obsesiv de receptorii vizuali şi auditivi au un grad ridicat de improbabilitate (tot felul de accidente, handicapuri definitive sau decese din accident, jafuri, spargeri, inundaţii, furtuni etc.). Nu semnătura pusă pe o hârtie, nu sumele generoase plătite pentru liniştirea sufletului ne vor proteja în faţa evenimentelor neplăcute. Ne vor proteja de fapt tot grija noastră, stăpânirea noastră, echilibrul interior, capacitatea de discernământ şi tăria în faţa pericolului.
Acesta este deci înţelesul celei de-a treia legi a sofiologiei. Să nu previi improbabilul nu înseamnă să stai cu braţele încrucişate, zicând: „Fie ce-o fi!” sau „Facă-se voia domnului!”. Să previi improbabilul nu înseamnă să recurgi obsesiv la o miriadă de mijloace paliative, menite să ţină sub control simptomele şi urmările fricii noastre de improbabil. Singura cale naturală, normală şi legitimă de îndepărtare a orizontului evenimentelor improbabile este modul în care ne trăim viaţa: sănătoşi trupeşte prin alimentaţie corectă şi exerciţiu fizic, sănătoşi psihic prin forţa blândă a raţiunii. După ce vom redeveni stăpâni pe trupul nostru şi pe viaţa noastră, vom vedea că evenimentele improbabile se vor da respectuos la o parte din calea pe care am ales-o.
Iar eu, desigur, voi continua să mă opresc în intersecţia buclucaşă...
