Aţi remarcat care este leitmotivul cântecelor de dragoste? În mod sigur cunoaşteţi răspunsul, căci cel puţin o dată în viaţă aţi trecut prin această boală grea.
„Te voi iubi…(?)” … haideţi că ştiţi … „mereu!” „Iubirea mea este …(?) … sunteţi pe-aproape … „nemuritoare!”
Şi mai ţineţi minte cum semnaţi modestele sau strălucitoarele voastre scrisorele de dragoste? „Al tău/a ta pentru … (?)” … poate chiar ieri aţi făcut-o … „vecie!”
Şi nu mai batem monedă pe toate celelalte stereotipuri verbale care toate sugerează … vedem mai încolo ce … deci: „tu eşti bucuria mea veşnică” „tu eşti împlinirea mea” – când ceva s-a împlinit totul este încheiat, imobil, şi nu mai poate urma nimic pe o treaptă superioară. Decât ceva complet nou, dar asta este deja o altă poveste.
Să recapitulăm: „mereu”, „nemuritor”, „vecie”, „veşnic”, „împlinire”. Ce sunt de fapt aceste deziderate himerice ale sufletului uman?
Ele sunt căutarea eternităţii. Mai prozaic spus, a stabilităţii, termen generic pe care îl folosim pentru a desemna un mediu cunoscut, predictibil, în care evoluţiile pot fi măcar cunoscute din vreme, dacă nu chiar controlate şi stăpânite de noi!
Închipuiţi-vă numai cum ar fi lumea noastră ultra grăbită şi ultra planificată fără previziunea meteorologică… Cum adică, veţi spune, să nu ştiu cât de gros trebuie să mă îmbrac mâine? Să nu ştiu dacă duminică pot ieşi la iarbă verde cu familia?
Şi uite aşa dispare bucuria de a trăi! Azi e soare? Bucură-te, îndreaptă-ţi măcar o clipă faţa către el, şi încearcă să laşi lumina să pătrundă în suflet! Azi plouă? Bucură-te că natura se primeneşte, pentru a se înfăţişa mai strălucitoare şi mai curată privirii tale, şi încearcă să laşi această curăţenie să ţi se cuibărească în suflet!
Ce înseamnă pentru mine personal un mediu securizant? Vorbindu-vă vouă, am înţeles care este pentru mine reţeta acestui miracol, care nu se poate produce niciodată în viaţa trăită, mustind de prozaism şi vag străbătută pieziş de umbre de melancolie şi sentimente înalte. De fapt, acest mediu securizant este o himeră perfectă, care împinge pe om să construiască castele şi vile, maşini blindate, să se înconjoare de prozeliţi şi bodyguarzi, să aibă familii numeroase sau mulţi bani în bancă, să poarte arme şi chiar să le folosească … şi multe, multe altele! În nenumărate combinaţii, unice pentru fiecare individ uman, adăpostul, hrana, puterea, apartenenţa la un grup, bogăţia şi prestigiul social sunt ingrediente obligatorii ale formulei securităţii, ale structurării mediului securizant.
Pentru mine singura componentă obligatorie a mediului securizant este cunoaşterea! Specializarea definitorie pentru mine nu este hrana, sexul, puterea sau economisirea, ci curiozitatea, setea nestinsă de cunoaştere, înţelegere, asimilare şi unire cu mediul şi cu elementele sale. Aceasta este calea mea spre adevăr, căci pentru mine adevărul nu este altceva decât posibilitatea de a cunoaşte prin trăire directă şi de a înţelege prin mijloacele propriului intelect mediul în care îmi desfăşor existenţa.
Iar aici lucrurile devin de o complicaţie demenţială. S-ar putea zice: ehei, e simplu! Ce criteriu simplissim şi-a ales bunul nostru prieten Mihai! Auzi acolo, vrea să cunoască şi să înţeleagă! Păi, n-ai decât, dă-i înainte şi spor la treabă, că nimeni nu te împiedică!
Ei, piedici sunt destule. Şi cea mai perversă dintre ele este minciuna. Minciuna mi-a otrăvit dintotdeauna viaţa. Chiar din clipa în care am aflat că minciuna există. Şi am aflat atât de devreme … prin adulţii care încercau să scape de întrebările mele cu o minciună … prin copiii care învăţaseră deja arta aceasta de la părinţii lor josnici şi veroşi…
Aţi înţeles acum de ce este atât de greu de trăit între oameni? Mai ales pentru unul ca mine? Cel care îşi concepe traiul între oameni, deci mediul securizant, prin jocul frust sau discret al forţei şi al puterii, are o misiune mult mai simplă. Un astfel de om se îndrăgosteşte? (nu vă miraţi, şi în el funcţionează fără greş specializarea de reproducere!) Ei bine, toată povestea lui de dragoste va fi o permanentă luptă pentru acapararea şi supunerea fiinţei iubite. Şi povestea se va încheia prozaic, prin victorie şi întemeierea unei familii, sau prin meci nul/înfrângere, ceea ce înseamnă pornirea în căutarea unui alt partener, mai comod, deci mai uşor de supus.
La fel, dacă specializarea urmărită este prestigiul social, subiectul nostru îşi va vedea obiectivul îndeplinit atunci când a reuşit apropierea şi (eventual) căsătoria cu acel partener care, prin avere, reputaţie sau titluri, asigură mult râvnita împlinire a destinului.
Şi ahtiatul de putere, şi setosul de prestigiu, sunt nişte mincinoşi perverşi. Unul se preface tandru, iubitor şi protector, celălalt de preface nobil, iubitor şi altruist.
Cu atâta prefăcătorie, cum am şi putea face pentru a elimina minciuna din relaţiile dintre oameni? Oho, e greu, e foarte greu! Imaginaţi-vă o declaraţie de dragoste nu în genul siropurilor cu care am început acest text, ci care să sune cam aşa: „Scumpa mea, te iubesc foarte mult, te doresc nespus, dar obiectivul meu este să mă fac stăpânul tău, şi tu să-mi fii sclavă toată viaţa, până la moarte!”. E clar, pretendentul ar fi scos de la locul faptei cu picioarele înainte!
Şi atunci, de facem? Minţim! Minţim de îngheaţă apele! Scopul este tot acela: eternitatea, veşnicia, dar nu a iubirii, nu a dăruirii şi a armoniei, ci a scopului ascuns, a acelei motivaţii veroase a sufletului nostru care nu poate fi dezvăluită niciodată!
Imaginaţi-vă acum că vă duceţi la o firmă atraşi de preţul îmbietor anunţat prin prospecte, şi vânzătorul vă spune: „Daaa, preţul e grozav, dar e numai pentru a atrage pe fraieri. Dacă tot aţi venit, să ştiţi că scopul nostru este să vă vindem aproape acelaşi lucru, dar cu 50% mai scump.” Nu e aşa că aţi pleca de acolo indignaţi? Dar dacă constataţi mai târziu că aţi fost jecmăniţi fără milă, aveţi chiar un zâmbet condescendent pentru maeştrii minciunii („Mamă, ce pricepuţi sunt ăştia!”) şi vă simţiţi şi mai reconfortaţi în hotărârea de a duce până la capăt propriile minciuni („Păi…n-o să fiu eu singurul cinstit între atâţia mincinoşi”).
Cu toţii minţim din dorinţa de a securiza mediul nostru, pentru a-l face să corespundă cu aşteptările şi ambiţiile noastre. Şi, ricoşeu pervers, acest mediu devine cu atât mai lipsit de securitate, căci ştim cu toţii că minciuna există, că ea circulă liberă printre noi, şi că ne folosim de ea pentru a ne atinge scopurile din viaţă. În mod paradoxal, cu cât ne zbatem mai mult să controlăm acest mediu, să-l facem pasămite „mai sigur”, adică să permanentizăm sau să eternizăm acele elemente care ne sunt favorizante, nu reuşim decât să ne punem în situaţii şi mai nesigure, deci să creştem insecuritatea din jurul nostru.
Să încetăm de-a minţi.
Doar astfel viaţa noastră va deveni mai sigură.
Doar astfel vom cunoaşte dulcea adiere a eternităţii.
