DE ICI, DE COLO...

            M-am întors în faţa monitorului, şi m-am gândit să vă dau un semn de viaţă... dar agitaţia şi oboseala ultimelor zile parcă mi-a moleşit întreaga fiinţă, inclusiv neuronii cei zburdalnici...

            Şi atunci, mi-am adus aminte de un interviu frumos pe care Maria Sângeorzan mi l-a luat pentru "Făclia". Pentru majoritatea internauţilor, aşa ceva este foarte exotic, fiindcă presa scrisă, în ciuda încăpăţânării evidente de a rezista, se apropie tot mai mult de statutul de "istorie". Dovadă este faptul că fiecare ziar, cât de mic, care se respectă, are şi variantă electronică, ca soluţie de evitare a eternităţii.

            În consecinţă, interviul despre care vă vorbesc se află la următoarea adresă
http://www.ziarulfaclia.ro/Mihai-E-Şerban-8222-Nu-mai-putem-continua-aşa-O-schimbare-se-impune-chiar-cu-preţul-unei-crize-8221-+53866

            Pentru cei care mă cunosc, este o simplă confirmare. Pentru ceilalţi, este un bun prilej de a mă cunoaşte. Şi... apropo... v-aţi mai gândit ce fel de şoricei sunteţi?

ŞORICELUL DESPRE SINE

Un şoricel şi un elefant, prieteni buni de altfel, treceau agale un  pod peste o apă. Vedeţi ce echipă zdravănă, nu-i aşa ?

Mândru de aşa tovărăşie, şoricelul exclamă :

-          Auzi ce tare tropotim ?

Şi aici gluma se încheie. Bună glumă ! Dar de-ar fi doar o glumă…

Ea ascunde de fapt un mare adevăr, arătându-ne cum sunt majoritatea oamenilor. Şoricei care nici măcar nu fac să răsune lodbele de lemn ale podului care se întinde peste apa vieţii. Situaţia asta îi cam apasă : « Măi să fie… chiar aşa ? Nu clintesc chiar nimic în trecerea mea ? Chiar atât de neînsemnat pot să fiu ? »

Şi ce fac aceştia ? Simplu ! Îl inventează pe elefant. Adică acel personaj « cu greutate » care poate să tropotească nestingherit pentru ei. Şi, după ce l-au inventat, îi dau şi un nume: Iahve, Dumnezeu, Allah, Indra, Vishnu, Tao etc.etc.

Eu nu am nevoie de elefant. Da, recunosc că nu sunt nimic mai mult decât un şoricel. Da, recunosc că puterile mele, la scara universului, nu le depăşesc pe cele ale unui şoricel. Dar sunt un şoricel onest. Nu am nevoie să tropăi alături de un elefant inventat pentru a da legitimitate şi greutate existenţei mele. E drept, eu traversez singur podul despre care vorbeam mai sus. Dar măcar am ceva de spus, dintr-ale mele, din cugetul meu, celor care au răbdare să asculte.

Nu ştiu, zău, ce m-a împins să vă mărturisesc toate acestea. Totuşi, aşa cum afirmam doar cu câteva rânduri mai sus, sunt un şoricel onest- care nu ascunde adevărul despre sine, cu gândul de a face o impresie mai bună. Pe de altă parte, sunt şi un şoricel curajos ; fiindcă, credeţi-mă, nu este uşor să treci pe podul vieţii simţindu-te singur atunci când ai pierdut ceea ce preţuiai mai mult…

Vă anunţ că nu voi mai scrie aici timp de săptămână. O săptămână care va fi importantă pentru mine, fiindcă organizez primul seminar de Tai Chi Yang în Romania, cu participarea Marelui Maestru Yang Jun. Până una-alta, vă las să cugetaţi pe îndelete : voi ce fel de şoricei sunteţi ?

ODĂ PLOII

Nu bine am postat materialul precedent, că am şi pornit la drum. Pe ploaie, desigur. Şi nu colea: chestiuni de familie m-au purtat până în îndepărtata Secuime. Minunată ocazie de a revedea un loc drag inimii noastre (şi, în acelaşi timp, unul dintre cele mai frumoase locuri ale planetei): Lacul Roşu şi Cheile Bicazului.

După cum era deja anunţat, vremea a fost rea. Adică, se stricase rău de tot: ploaie torenţială, apăsată şi rece, nori care te mângâiau pe creştet, 11 grade pe termometru (ziua, că noaptea nici n-am scos nasul din casă). Vântul mai dădea şi el câte o raită hotărâtă, făcând inutile eforturile noastre de a proteja de picuri aparatul foto, ochelarii sau pielea sensibilă a gâtului…

O, dar dacă aţi şti ce frumos poate fi în munţi când plouă! Sau, altfel spus, câtă frumuseţe poţi savura acolo, dacă reuşeşti să te debarasezi de otrava lentă a comodităţii şi a confortului măsurat prin lipsa senzaţiilor prea tari!

După cum remarcaţi deja, am schimbat expunerea de diapozitive. Am făcut o selecţie cu câteva poze mai frumoase culese în peregrinarea din acest sfârşit de săptămână. Savuraţi-le, şi dacă vă intereseaza cu adevărat, atunci vă invit să le vedeţi într-un format mai generos pe Picasa. Şi încercaţi să simţiţi bucuria pe care am simţit-o fiind părtaş la această bogăţie, la această plenitudine a naturii.

Vă rog, faceţi pace cu ploaia.

PLOAIA DE MAI FACE MALAI

Unul din stereotipurile care mă deranjează la culme în lumea aceasta cinică şi profitoare este acela că s-a ajuns ca singurul fel de vreme care să fie acceptat este vremea însorită; plus, dacă se poate, câte un norişor cu umbra diafană şi o boare de vânt, neapărat parfumată. Mentalitatea noastră de „oameni de hypermarket”, obişnuiţi să aleagă din rafturi doar ce li se pare mai bun şi mai potrivit, ne face să strâmbăm din nas atunci când suntem confruntaţi chiar şi cu ideea de nori, vânt şi –doamne fereşte– ploaie!

Domniţe siliconate îşi ţuguie a necaz la TV buzele burduşite cu respectiva creaţie de culme a chimiei, anunţând că „vremea se strică”, ceea ce, desigur,  strică perpectivele însorite şi incitante ale party-urilor de la marginea piscinelor.

La radio, tinerei cu freza vâlvoi, care mimează prost veselia, sunt foarte sincer trişti atunci când lansează pe unde tragicul anunţ că „vremea va fi urâtă”. Ceea ce, fără îndoială, nu poate decât să interfereze în mod neplăcut cu partidele de fotbal între prieteni şi cu grătarele generoase stropite din belşug cu bere.

Cu greu aş putea găsi un mai bun exemplu pentru nepăsătorul şi necugetatul egoism uman. Natura care ne înconjoară, şi de care nu ne putem lipsi, şi care a cizelat milioane de ani această fiinţă care acum ar mutila-o samavolnic pentru poftele ei, funcţionează în aceeaşi măsură prin ploaie ca şi prin soare. Ploaia este singura cale prin care natura distribuie preţioasa şi esenţiala apă către toţi supuşii ei; iar savanţii se străduiesc (degeaba, după câte văd eu) să ne explice că veţuitoarele rezistă cu bine mai degrabă unui exces de apă decât unui exces de soare...

Nu mai urâţi ploaia. E ca şi cum v-aţi urî pe voi; doar ea este cea care aduce pe lume această bogăţie de viaţă care ne face existenţa şi prosperitatea posibile. Şi bucuraţi-vă atunci când ploaia vă încurcă planurile: e un semn, bogat şi umed, că această planetă încă mai funcţionează, şi încă ne mai suportă.

MOARTEA UNUI OM

Citesc în presă despre moartea lui Pop Grigore, vajnicul lider sindical, fără de hodină şi de prihană apărător al drepturilor celor mulţi şi năpăstuiţi. Într-o lume în care liderii de sindicat sunt afacerişti veroşi sau slujbaşi plătiţi ca directorii de bănci, el şi-a păstrat modestia, bunul simţ, blândeţea ţărănească şi surâsul mucalit.

Cu toate acestea, el era şi o personalitate publică de neocolit, mai ales atunci când cazanul mâniei sociale dădea în clocot. Poziţionarea sa în prim-planul confruntărilor dintre patroni şi angajaţi îl adusese la o mare uzură; astfel încât, la ultimul său interviu acordat presei, cu 5 zile înainte de fulgerătorul şi nedreptul deces, el declara cu amărăciune:

„Mă simt hăituit ca om, ca român, am ajuns la capătul puterilor. (...) nu mai scrieţi că-s lider de sindicat, că de fapt eu am ajuns un om necăjit şi trist.” După care adaugă: „Vin la mine oameni să îi ajut, mă privesc şi ştiu că nu mai am ce face pentru ei, iar asta mă termină.”

Mă întâlneam foarte rar cu el în ultima vreme, dar am fost aproape în ani lungi de industrie socialistă. După ce fusese un modest inginer în controlul calităţii, revoluţia putea să-i dea aripi, punându-l acolo unde se părea că este locul care i se potriveşte: în fruntea bătăliei pentru drepturile celor mulţi. Destinul său este foarte asemănător cu cel al lui Don Quijote, fiindcă cei mai rodnici ani din cei 59 care i se vor contabiliza pe piatra de mormânt au fost închinaţi unei cauze pierdute.

Din punctul de vedere al înţeleciunii sofiologice, Pop Grigore a greşit fundamental luptând pentru un obiectiv imposibil de atins. Într-o lume a cărei falsă prosperitate este întemeiată pe împilare, jaf şi nedreptate, el încerca să apere idealul unei dreptăţi şi echităţi care păreau a fi culese din alte sfere. Într-o lume în care ecranele sunt tot mai apropiate dar sufletele tot mai îndepărtate, el încerca să promoveze idei de comuniune, unitate şi solidaritate.

Deşartă trudă! Neîmplinirile şi eşecurile succcesive i-au umplut inima de amărăciune; până când, într-o fatidică zi, gheara amărăciunii a crescut nemiloasă în inima lui, sfâşiind-o.

            Dacă doriţi, la rândul vostru, să luptaţi pentru idealuri imposibil de atins, fiţi pregătiţi să împărtăşiţi destinul acestui brav om.

CU PRETUL VIETII

Un om ispăşea ani grei de temniţă, izolat într-o celulă. Tovărăşie nu-i ţinea decât o furnicuţă, care printr-o minune de neexplicat învăţase limba oamenilor, şi care îi povestea zilnic ce se întâmplă înafara zidurilor groase. Câteodată, pe căi subterane numai de ea ştiute, îi aducea întemniţatului cîte o firimitură de tort sau un strop de vin...

În ziua liberării, omul a aşezat cu grijă furnicuţa în buzunarul de la piept, a ieşit grăbit pe poarta închisorii şi s-a dus aţă la cel mai apropiat bar. S-a cocoţat pe scaunul de la tejghea şi, până una-alta, a scos furnicuţa din buzunar şi a aşezat-o cu grijă pe tăblia strălucitoare.

Omul se schimbase mult în închisoare. Nu mai avea familie, nici prieteni, dar relaţia cu mărunta vieţuitoare îl făcuse mai curat, mai bun, mai sensibil. Furnicuţa devenise singurul lui prieten, şi singurul lui izvor de bucurie.

Cînd barmanul s-a apropiat să ia comanda, omul nostru era gâtuit de lacrimi şi suspine. Nu a putut decât s-o arate barmanului, cu un deget tremurând, pe firava sa tovarăşă, fiind gata să-i povestească pe larg cât de multe făcuse furnicuţa pentru el... cât de mult înseamnă ea în viaţa lui... şi cum o iubeşte mai mult decât poate să spună...

„Vă rog să mă iertaţi, domnule - spuse barmanul. E greşeala noastră.”

Şi cu unghia degetului mare o strivi pe furnicuţă.

Ca să nu vărsaţi lacrimi amare lângă furnicuţele voastre strivite, gândiţi-vă la următoarele poveţe:

Nimănui nu-i pasă de lucrurile care sunt sfinte pentru voi. Fiecare are propriul sistem de valori, propriile priorităţi, pe care le vede mai presus chiar şi de principiile care guvernează Universul. Ca un corolar al acestui egoism structural, fiecare va fi condus în viaţă numai de obiectivele sale individuale, şi vă va face concesii numai în măsura în care consideră că îi este util pentru atingerea acestora.

Păstraţi ascunse lucrurile care sunt sfinte pentru voi. Cu cât veţi face paradă cu aceste lucuri, cu cât le veţi expune mai mult în ochii lumii, cu atât ele vor fi mai desconsiderate, mai hulite sau chiar mai urâte de ceilalţi. Oamenii sunt capabili să vă urască cu înverşunare numai şi pentru simplul fapt că aveţi ceva drag şi sfînt, şi să caute cu tot dinadinsul să distrugă acel ceva.

Mai presus de orice, fiţi gata să apăraţi lucrurile care sunt sfinte pentru voi. Chiar cu preţul vieţii. Căci viaţa voastră nu mai are nici o valoare fără ele.

DE UNICĂ FOLOSINŢĂ

Dosită într-unul din dulapurile din birou am o banală şi modestă farfurie de plastic.  Nu m-am “respectat” îndeajuns pentru a-mi aduce de acasă, sau să-mi cumpăr, o farfurie decentă din porţelan, conformă cu standingul meu. Aşa că folosesc şi refolosesc, cu râvnă, modesta farfurie de plastic a cărei vocaţie iniţială era să fie folosită O SINGURĂ DATĂ.

Trăim în era folosinţei unice. Au devenit de unică folosinţă vesela, tacâmurile, aparatele foto, hainele femeilor, caracterele oamenilor. Desigur, există şi motivaţii culturale pentru conceptual de folosire unică: în uriaşa Chină anual sunt sacrificaţi 27 de milioane de arbori pentru tradiţionalele beţişoare pentru mâncat. Beţişoare care, desigur, sunt de unică folosinţă…

“Ce mare scofală” veţi spune “doar chinezii replantează din greu arbori, nu se pune problema despăduririi!” O astfel de remarcă nu face decât să ilustreze cu preganaţă orbirea de care suferă omenirea contemporană, care-şi închipuie prosteşte că poate combate efectele nocive ale activităţilor sale de scotocire după profit prin alte activităţi, “reparatoare” cică. Cu alte cuvinte, plantarea a milioane de arbori anual are frumoase valenţe economice (dă de lucru la mii şi mii de oameni) şi ecologiste (pasămite înlocuim acea bucată de natură pe care am tulburat-o cu activităţile noastre).

Dar nu este chiar aşa. Tot ce avem vine din natură, tot ce folosim este luat din mediul natural, tot ce facem are rezultate directe în natură. Acelaşi colos asiatic (să nu uităm, este vorba despre China) cheltuieşte anual 24 de miliarde de dolari pe pungile de plastic folosite la cumpărături. Şi asta după ce în 2008 guvernul chinez a interzis utilizarea pungilor gratuite; act perfect justificat şi moral, întrucât consumul acelor pungi ajunsese la nivelul halucinant de 3 miliarde de bucăţi pe zi (sic!)

Aşa că strategia “folosinţei unice”, chiar dacă gâdâlă grobiana poftă de confort şi nepăsare a omului contemporan, este dăunătoare pentru toţi dansatorii în marele balet planetar al vieţii şi devenirii. Planeta pe care trăim nu este de unică folosinţă. Nu ne putem permite să o folosim şi apoi s-o aruncăm. Nici măcar vieţile noastre nu sunt de unică folosinţă; dacă ne preocupăm să le facem să însemne ceva, cei de după noi se vor folosi de exemplul lor, iară şi iară.

Când aruncăm nepăsători obiectele de “unică folosinţă”, să ne închipuim că aruncăm o fărâmă din însăşi viaţa noastră. Şi să căutăm să îndreptăm ceva. Poate că măcar în felul acesta vieţile noastre vor însemna ceva mai mult decât simple grăunţe în marea moară a deşertăciunii.