FIECARE ESTE UN DIRIJOR

Am ajuns şi eu, dintr-o întâmplare (fericită?nefericită?...mai vedem...) să frunzăresc vestitele "Profeţii de la Celestine" de James Redfield. Intriga e slăbuţă, mai ales prin previzibilitatea ei; într-un roman în care se vorbeşte obsesiv despre rolul coincidenţelor în viaţa omului, totul pare a fi rodul unor întâmplări fericite, care duc eroul către un final previzibil.

Dar nu despre neîmplinirile acestei scrieri vreau să vorbesc, ci despre o clasificare a caracterelor umane care mi-a produs o adâncă zguduire. Conform viziunii lui Redfield, oamenii au roluri în ceea ce el numeşte "teatrul de control", adică ansamblul de proceduri comportamentale prin care căpătăm control şi putere asupra celorlalţi. Iar cele patru roluri sunt următoarele: intimidatorul, interogatorul, distantul şi bietul-de-mine. Nu voi intra aici în detalii, fiindcă este extrem de clar ce înseamnă fiecare din cele patru categorii.

Ceea ce m-a şocat este faptul că Redfield a uitat complet categoria care mă cuprinde pe mine: cuceritorul. Adică cel care se hrăneşte nu din agresarea celorlalţi, şi nu din sâcâirea, îndepărtarea sau culpabilizarea lor, ci din apropierea lor în jurul unor idealuri şi bucurii comune.

Imaginea care se potriveşte cel mai bine  acestui coroloar al caracterului meu este cea care mi-a bântuit copilăria: eu pe podium, conducând cu aplomb şi talent o uriaşă orchestră simfonică. Dar nu pentru a mă simţi puternic dominând atâţia oameni din faţa mea cu vîrful ascuţit al baghetei dirijorale, ci pentru a încânta, înălţa şi fermeca –deci, pentru a cuceri- sufletele celor din spatele meu...

Vă propun să învăţaţi ceva din această parabolă a dirijorului: şi anume, că putem să ni-i apropiem pe oameni şi pe alte căi decât cele întemeiate pe jocul puterii sau pe echilibrul fragil al sentimentelor apăsătoare. De fapt, în acest fel putem doar să-i supunem pe oameni, să-i dominăm până când ei ne vor părăsi, ne vor trăda sau ne vor dărâma cu de-a sila de pe piedestalul pe care am încercat să ne căţărăm călcând fără milă pe umerii lor.

Adevărata apropiere, cea care traversează opreliştile şi rezistă trecerii anilor, nu se poate realiza decât atunci când facem pentru oameni ceva care le aduce plăcere, mulţumire sau încântare. Decât atunci când ne dăm cu graţie la o parte din calea lor, şi ne bucurăm să le contemplăm revenirea. Decât atunci când îi îndrumăm subtil în strădania lor, şi pe urmă ne retragem pentru a nu le strica satisfacţia că ei au putut realiza acele lucruri prin ei înşişi.

Înţeleptul este ca un dirijor care, prin prezenţa sa, caută să farmece şi să cucerească publicul, fără nici o părtinire; dar şi care, în orchestra sa, încearcă să aducă mulţumire şi împlinire până şi celui mai neînsemnat toboşar. Fiindcă, să luăm aminte: în orice moment al vieţii noastre avem un public în spate, dar şi o orchestră sub baghetă.

PRIVIND VIITORUL CU FATA LA TRECUT

La fiecare început de an ne facem urări dintre cele mai frumoase şi mai stimulatoare: pace, prietenie, armonie, prosperitate şi, mai ales, multă, multă sănătate.

Am primit şi eu cândva o felicitare haioasă. Un iepuraş dezabuzat glăsuia cam aşa: „Toate urările voastre frumoase pe anul în curs s-au dovedit a fi aiureli. Aşa că în anul care vine vă rog să încercaţi cu cadouri, bani şi băutură!”

M-am amuzat copios, şi chiar că m-a încercat  gândul de a transmite textul prietenilor mei... ca să râdem, desigur... dar apoi mi-am dat seama că şarja iepuraşului ni se potriveşte tuturor. Dureros de mult.

Fiindcă în viaţa noastră avem destule momente în care spunem: „nu am mai fost niciodată atât de nefericit, de demotivat şi de lipsit de poftă de viaţă ca acum”. Cu toate acele mirobolante urări de început de an, constatăm că nimic nu poate fi obţinut în viaţă printr-o simplă urare, oricât de minunate ar fi intenţiile care stau în spatele ei.

Singura putere care ne poate ajuta este cea care sălăşluieşte în noi. Adânc în noi. Este puterea de a face ceva cu noi înşine. Este puterea de a hotărî în momentele importante ale vieţii noastre. Sau puterea de a lua hotărâri zi de zi. Hotărâri în ceea ce ne priveşte. Cu alte cuvinte, puterea de a ne ţine în frâu temerile, poftele, ambiţiile, exasperările, mâniile, urile.

Este puterea de a obţine cea mai importantă dintre victoriile acestui univers, şi singura care merită cu adevărat celebrată: victoria asupra propriei noastre naturi, asupra propriilor noastre limite. Oare nu pentru valoarea lor de simbol în acest sens iubim sau admirăm pe sportivi, exploratori, Iisus, virtuozi, Buddha?

Dacă deţinem o astfel de putere, fiecare moment al vieţii trebuie trăit ca un moment al unei grave decizii, al unei decizii care îţi va pune amprenta DEFINITIV pe viaţa noastră. ACUM este momentul să hotărâm cum să ne trăim viaţa: înainte de a o trăi efectiv.   

Ştiu că cer din nou un lucru greu: după ce v-am cerut să vă ţineţi în frâu propria natură, răzvrătită şi pofticioasă, acum vă cer să priviţi cu atenţie înainte, pentru a anticipa, a prevedea, a pregăti ceea ce urmează să se întâmple.

Dar eu nu vă cer să anticipaţi VIITORUL. În mod paradoxal, eu vă cer să anticipaţi TRECUTUL. Adică, atunci când ne repezim pripiţi pentru îndeplinirea „idealurilor” noastre, majoritatea făurite   de industria planetară a amăgirii, să ne punem întrebarea simplă: ce fel de amintiri vor naşte faptele mele? Vor fi amintiri dintre acelea care aduc linişte şi mulţumire, sau amintiri care cresc povara de viaţă netrăită şi rău trăită pe care o car după mine?

Să ne eliberăm de pofte şi iluzii. Când ne repezim spre viitor ca fluturii hipnotizaţi de lampă acumulăm dureri şi deziluzii care-şi pun pecetea întunecată pe viaţa noastră. Prea mult privim viaţa ca pe o luptă. Pentru aceasta majoritatea dintre noi sunt înfrânţi, chiar dacă nu-şi dau seama sau nu recunosc aceasta, şi devin sarcofage triste ale durerilor trecute...

Singura cale de a domoli suferinţa existenţei este pregătirea trecutului. Nu viitorul trebuie pregătit, ci trecutul. La fiecare pas pe care îl facem să făptuim în aşa fel încât trecutul pe care urmează să-l contemplăm să poată fi acceptabil, plăcut chiar, judecăţii noastre. Întrebarea cheie a vieţii noastre devine astfel următoarea: CARE ESTE TRECUTUL PE CARE MI-L DORESC?

Restul nu e decât vieţuire. După ce ai pus întrebările potrivite, viaţa poate fi simplă, omenoasă, liniştită, aducătoare chiar de bucurii.

Pentru aceea îndrăznesc să spun că în viaţă există ceva mai important decât viitorul pe care am vrea să ni-l făurim.

Este TRECUTUL CU CARE PUTEM SĂ TRĂIM.

LUPTA PENTRU PAINE

Am asistat  cândva la o amarnică bătălie pentru hrană.

Era iarnă, o iarnă bogată în frig şi zăpadă. Lângă o grămadă de gunoi, gospodăresc strâns la poalele unui bloc, un stol de vrăbiuţe descoperise în zăpadă două bucăţele de pâine, iar lupta era în toi pentru posedarea şi consumarea acelei esenţiale şi apetisante hrane.

O primă remarcă : pe cele două bucăţele se făcuseră stăpâni doi vrăbioi mai înfipţi, care ţopăiau acum zburliţi în jurul prăzii. Desigur, nu apucau să ciugulească decât sporadic, căci nouă zecimi din energia lor era ocupată cu respingerea atacurilor înverşunate ale restului poporului păsăresc, care încerca cu disperare să se hrănească şi el.

Dacă ar fi acţionat în oarecare ordine, ar fi fost mult mai economicos. Dar cum să te gândeşti la ordine şi economie atunci când stomăcelul tău cere înverşunat mâncare? Deci spectacolul a continuat, alert şi plin de viaţă, amplificându-se chiar în momentul în care bucăţile de pâine au ajuns suficient de mici pentru a fi înhăţate în zbor.

        Zbor care, desigur, nu putea dura mult, fiindcă oricare vrăbiuţă care încerca să evadeze spre limanul ciugulirii exclusive a fărâmei de pâine era pe loc atacată de un roi de surate înfuriate de perspectiva excluderii de la ospăţ.

Într-un final, când pâinea discordiei a dispărut pe deplin în guşile mai mult sau mai puţin ghiftuite, am rămas cu sentimentul că zbuciumata păsărime a consumat în luptă întreaga energie pe care a putut-o câştiga din îngurgitarea hranei.

Dacă vă întrebaţi cumva ce legătură au toate acestea cu noi, oamenii, priviţi cu atenţie. Mai întâi în voi, pe urmă în jurul vostru. Şi veţi înţelege.

O SINGURA DATA

Azi, 6 august, ar fi fost aniversarea tatălui meu. Nu are importanţă câţi ani ar fi împlinit. Nu contează pentru ce nu mai este printre noi, pentru ce nu mai pot să-l aud rostind cu emfază „Ia ascultă, măi băiete...”

Ce contează este faptul că acum, la 5 ani de la dispariţia lui, îl plâng cu o pietate care mă ia pe deplin prin surprindere. Fiindcă, după oareşce criterii ale spiritului comun, nu am avut o relaţie prea fericită cu tatăl meu. În primul rând, fiindcă el se remarca mai ales  prin absenţă, fiind un om cu o „muncă de răspundere”, dar mereu plecat pe coclauri pentru a mai ridica un cămin cultural sau vreo cooperativă sătească. În al doilea rând, fiindcă pentru varii motive (misiunea sa socială fiind probabil primul dintre ele), avea o relaţie deficitară cu mama mea; iar mama mea se folosea de orice prilej pentru a-şi vărsa în faţa mea amarul adus de o astfel de situaţie...

După ce au trecut toate fumurile mele adolescentine, şi după ce s-au atenuat tensiunile inerente coexistenţei între doi masculi de vârste diferite, am reuşit să am o relaţie co-rec-tă cu tatăl meu. Am spus apăsat: co-rec-tă! Adică funcţională, lucrativă, oarecum grijulie... era oare iubire în acea relaţie? Blocat de nenumăratele tensiuni dintre noi, eu nu i-am spus-o niciodată atunci când trebuia, adică la începuturi, atunci când se fundamentează o relaţie între doi oameni. Vă rog să reţineţi: chiar dacă mi-am iubit tatăl, niciodată apropierea dintre noi nu a fost suficient de puternică pentru a face posibilă o astfel de deschidere emoţională.

De vină era poate firea firea sa, mai degrabă de ţăran sfios din Bucovina decât de director cu mână forte al celei mai mari fabrici din Gherla. De vină ar fi putut fi şi educaţia severă din familia mea, care mă obliga să sărut cu pioşenie mâna bunicilor şi părinţilor mei în fiecare împrejurare mai importantă a vieţii, lucru care îmi trezea o repulsie pe care cu greu v-aş putea-o descrie aici.

Iar el mi-a zis că mă iubeşte o singură dată! Vă daţi seama?!... o singură dată într-o întreagă viaţă... şi atunci în împrejurări ciudate... Tocmai îl dusesem acasă după o petrecere în familie. El băuse prea mult, şi avusese un comportament deplasat, de moşneag morocănos şi afurisit. Aşa că, enervat de neplăcerea de a-i suporta bădărăniile, imediat ce am intrat în casă am început să-l cert, destul de apăsat, reproşându-i că ne-a stricat seara, că mă pune într-o lumină proastă faţă de noua mea soţie, cu care tocmai mă căsătorisem... El stătea în mijlocul holului, legănându-se aparent nepăsător. Oarecum răcorit, m-am pornit spre uşă, dar m-am întors, poate să-i zic „noapte bună”, poate să-l mai cert... iar el venea clătinându-se spre mine! S-a sprijinit cu braţele pe umerii mei, m-a privit adânc în ochi, şi cu obrazul schimonosit de strădania de a rosti corect cuvintele, mi-a zis: „Micule, nu fi supărat! Tu ştii că eu te iubesc pe tine?” Cu simţurile anesteziate de mânia care mă ardea nu am priceput ce vrea să-mi spună, şi cu atât mai puţin am înţeles semnificaţia gestului său; m-am smuls din ceea ce ar fi putut deveni o îmbrăţişare (o primă îmbrăţişare, o, cât de întârziată, cu tatăl meu!...), m-am întors scurt pe călcâie, şi am trântit uşa în urma mea.

Asta este. Mi-a fost tată o viaţă de om. Şi a fost un tată serios şi dedicat, grijuliu chiar. Şi mi-a spus o singură dată că mă iubeşte. Iar eu am ratat singura ocazie ce am avut-o de a-i spune că-l iubesc.

Vă implor, nu rataţi ocaziile de vă exprima iubirea. Dacă stăm să socotim, ele sunt atât de rare, încât constituie un capital preţios, care nu merită risipit. Fiindcă odată, departe în timp, când implacabila clepsidră universală ne va obliga să facem bilanţul, vom avea poate supriza să constatăm că mai importante decât momentele în care am câştigat puhoaie de bani sau am strâns fluvii de elogii sunt momentele în care am putut spune „te iubesc”... Fiindcă singurele daruri care durează o eternitate sunt acele daruri intangibile şi imateriale născute din inimi iubitoare!

După cum foarte inspirat a glăsuit cineva la catafalcul tatălui meu, având sub ochi perniţa de catifea cu numeroasele ordine, medalii şi distincţii care dădeau strălucire vieţii care tocmai ce i se încheiase: “Mihai Şerban nu a fost un filosof al cuvintelor, el a fost un filosof al faptelor”.

Ultima lui faptă a fost să se retragă sfios din această lume, pe care a slujit-o cu toată puterea lui, în fiecare clipă a existenţei sale. Şi asta, după ce mi-a spus o singură dată “te iubesc”.

MAME SUROGAT

Aţi auzit de mamele surogat? Dacă nu, aflaţi că astfel de mame sunt adesea folosite de către personalul grădinilor zoologice atunci când trebuie să se ocupe de diverşi pui de mamifere abandonaţi de mamele lor.

Mamele nu sunt de găsit pe toate drumurile. Adică, mame adevărate, în carne şi oase, grijulii şi cu mamelele mustind de lapte. Atunci, soluţia este să se pună la dispoziţia animăluţului ceva care, prin diverse artificii şi tertipuri, să-i sugereze prezenţa unei mame.

Ţin şi acum minte cât de mult m-au impresionat imagini văzute într-un film despre animale aflate în captivitate, şi în care pui de maimuţă rămaşi singuri pe lume găseau un refugiu cvasi-matern într-o scândură acoperită cu blană, având ataşată o sticlă cu lapte pe post de mamelă… Desigur, mă impresiona atunci tragismul pe care respectiva situaţie îl sugera: „Sărmanul puiuţ… ce suferă el, fără mămica lui … cât de greu trebuie să-i fie …”

Poveşti. Animalele, mai ales puii foarte mici, nu au o reprezentare conştientizabilă a suferinţei lor. Întreaga lor existenţă este întemeiată pe reacţie comportamentală, şi nu pe acumulare emoţională. Reacţia mea faţă de soarta puilor de maimuţă nici măcar nu era una empatică şi altruistă, ci mai degrabă una egoistă, născută din anticiparea suferinţei pe care aş simţi-o pus fiind într-o astfel de situaţie.

Şi uite aşa avem ocazia să înţelegem una dintre marile diferenţe dintre soarta animalelor şi soarta noastră. Animalele apelează la soluţii surogat împinse de instincte foarte clar definite, în virtutea unor nevoi de moment care sunt cruciale pentru supravieţuire. Accentuez: nevoi de moment care, odată depăşite, nu mai generează acelaşi tip de comportament.

La om, în schimb, situaţia este dramatic diferită. Viaţa lui este o permanentă zbatere dureroasă, la răscrucea dintre traumatismele încrustate în memorie şi neliniştea generată de iminenţa viitorului. Momentele de siguranţă, de deplină şi copleşitoare încredere că „totul merge bine” sunt atât de rare, încât sau le uităm cu desăvârşire, înecate de mlaştina durerilor zilnice, sau le reţinem ca momente de referinţă, idealizându-le şi bazându-ne pe ele întreaga mitologie personală.

Ia faceţi-vă un scurt inventar al vieţii: câte momente din acestea puteţi să rememoraţi? Multe? Atunci sunteţi cu adevărat fericiţi! Sau sentimentul de „totul merge bine” este omniprezent în viaţa voastră, şi nimic nu vine să vă tulbure liniştea existenţei? Atunci trebuie că trăiţi o adevărată stare de beatitudine, şi renunţaţi pe loc la citirea acestui text, ca nu cumva starea să vă fie tulburată!

Din păcate (pentru ei), sunt convins că mi-au rămas destui cititori. O fracţiune majoritară a umanităţii, mai ales din sectorul ei occidental care, în loc de-a privi realitatea în faţă, caută cu disperare mame surogat.

Desigur, nu este uşor să trăieşti. Este ceva, dacă nu chiar periculos, măcar foarte solicitant. Dar avem obligaţia, din respect pentru destinul nostru personal, de a ne privi problemele şi spaimele în faţă, dând piept cu ele. Altfel, ar fi precum am încerca să trecem prin viaţă cu ochii acoperiţi. Ori, atunci când traversăm strada, nu ne acoperim ochii cu palma. Ar fi chiar mai periculos decât să înfruntăm deschis pericolele, nu-i aşa?

Şi atunci, în diversele situaţii în care viaţa noastră se află la răscruce, de ce fugim disperaţi la pieptul mamei din scândură şi cârpe? De ce încercăm să sugem din sticla cu lapte de vacă răsuflat şi îndulcit cu te miri ce soluţii sigure pentru problemele noastre? De ce?

Pentru că încercăm să traversăm bulevardul vieţii acoperindu-ne ochii! Pentru că preferăm orice soluţie, oricât ar fi ea de stupidă sau de jenantă, decât să avem curajul de a ne confrunta deschis cu problemele pe care viaţa ni le scoate în cale!

Zburătoarele mele favorite sunt strigiformele (cucuveaua, bufniţa, striga...). Pentru ce? Pentru că îşi trăiesc viaţa cu ochii larg deschişi! Frumoasă metaforă, nu credeţi? Haideţi să ne trăim cu toţii viaţa în felul acesta. Poate nu vom mai avea anevoie de mame surogat.