NODUL GORDIAN

 Capitala Frigiei era vestită pentru o tulburătoare relicvă: o încâlceală de noduri cu care Gordias, tatăl vestitului rege Midas, legase odată oiştea carului. Într-atât de impenetrabilă era acea încâlceală de funii, şi într-atât îi umilise pe toţi cei care încercaseră să o desfacă, încât circula prezicerea că cel care-i va da de cap va deveni stăpânul Asiei.

În anul 333 î.e.n. Alexandru Macedon, tânăr pretendent la glorie eternă şi la stăpânirea Asiei, soseşte cu armatele sale neînvinse în inima Asiei Mici. Neînfricat şi plin de hotărâre, se înfiinţează în templul care păstra preţioasa relicvă, cu intenţia manifestă de a-i veni de hac. Zadarnică trudă; priceperea mâinii care a legat şi secolele trecute pietrificaseră strania alcătuire.

Dar Alexandru, care era pe cale de deveni Mare, nu-şi putea permite un insucces de prost augur. Aşa că a scos sabia din teacă, şi cu o singură lovitură a tăiat buclucaşul nod. Justificarea morală pentru actul său ieşit de comun, chiar uşor blasfemiator, tot el a oferit-o: „Nu contează cum desfaci un nod”.

Alexandru devenit  Mare şi-a întins imperiul pe trei continente tocmai fiindcă nu a ezitat niciodată în faţa nodurilor din destinul său, chiar dacă aceasta a însemnat o moarte prematură şi (întrucâtva) absurdă. Povestea sa ne poate servi tocmai drept temă de reflecţie: ce facem pentru a dezlega propriile noastre noduri? Am sentimentul că mult prea uşor cedăm în faţa lor, preferând să facem orice altceva decât să ne exersăm răbdarea şi îndemânarea, încercând să le desfacem, sau să ne exersăm curajul, încercând să le tăiem.

Cei mai mici dintre noi (este vorba despre copii...) îşi acoperă cu naivitate ochii, închipuindu-şi că astfel nu sunt văzuţi. Le şi reuşeşte... fiindcă noi, cei trecuţi prin viaţă, le facem jocul şi, spre deliciul celor mici, ne prefacem că nu-i vedem. Dar noi, cei (deja/mai mult sau mai puţin/prea mult) trecuţi prin viaţă, ştim prea bine că nu putem să ne trăim viaţa cu ochii închişi; ar fi ca şi cum am încerca să traversăm o stradă cu ochii închişi...

Dar nu ne lăsăm! Închidem ochii, fără a şti că nimic nu dispare prin negarea noastră. Fugim, că şi cum n-am şti că nodurile le purtăm de fapt în suflet, şi le luăm cu noi oriunde am purcede. Plângem, ca şi cum legile care sunt în noi şi mai presus de noi, şi care ne înnoadă firul vieţii,  ar putea fi înduioşate sau înduplecate. Ne supunem, inventând legende despre noduri fără seamăn pe care universul le-a aşternut în calea vieţuirii noastre...

Şi nu cugetăm îndeajuns la exemplul fără seamăn al lui Alexandru cel Mare. El a avut curajul de a desface nodul care i-a hotărât destinul (mai ştii, nereuşind pe calea „normală” poate că s-ar fi întors în Macedonia sa de baştină...) printr-o singură mişcare îndrăzneaţă.

Voi cum vă apropiaţi de nodurile din viaţa voastră? Cu teamă, stăruinţă sau curaj?

PASTRATORUL DE SUFLETE

Fiica mea, care mi-a fost atât prieten, cât şi Maestru, mi-a spus odată:

„Eu sunt păstrător de suflete. Ceea ce nu înseamnă că eu am depozitat undeva sufletul tău, sau că aş fi stăpână peste el. Eu sunt păstrătoarea sufletului tău pentru că te pot îndruma, în momentele de rătăcire, să găseşti drumul înapoi către sufletul tău”.

Un Păstrător de Suflete este ceva rar. El nu poate fi decât o persoană anume, care are o importanţă poate încă neghicită în viaţa noastră: un maestru, un părinte, o rudă, un prieten. Neapărat, o fiinţă vie; nu poate fi păstrătorul sufletului nostru un personaj de istorie, oricât ne-am putea identifica cu el, oricâtă veneraţie ne-ar putea inspira creaţia lui sau povestea vieţii lui.

Un Păstrător de Suflete nu poate fi decât cineva care ne iubeşte. Cu iubire adevărată, cea care nu are orgolii, mânii sau ambiţii, care nu judecă şi poate să ierte cu adevărat. Cineva care ne cunoaşte, prin convieţuire rodnică sau prin asemănări sufleteşti. Cineva care puterea de a-şi sacrifica confortul sau delăsarea de moment pentru a lua în mână opaiţul cu care să lumineze nu calea lui, ci calea ta. Şi care să facă toate acestea cu bunăvoinţa, respectul şi dăruirea care să te convingă pe tine de bunele sale intenţii, şi de importanţa intervenţiei sale.

Un Păstrător de Suflete este acea persoană, a  cărei importanţă în viaţa noastră poate nu am conştientizat-o încă, care este în orice clipă pregătită să te ajute într-un moment de restrişte, sau de pierzanie, sau de rătăcire. Şi, desigur, să fie o persoană care a ajuns mai departe pe calea împlinirii propriului destin, pentru ca până şi exemplul viu al vieţii sale să ne servească drept îndrumar în lungul drum al nostru către noi înşine.

Avem cu toţii nevoie de un Păstrător de Suflete.

Din păcate, cei mai mulţi dintre noi trec prin viaţă fără a-şi putea acoperi această nevoie. Mulţi dintre noi, chiar dacă simt nevoia unei îndrumări, nu ştiu cum să dea un nume acestei nevoi. Căutarea lor este haotică, iar alegerile pripite şi întâmplătoare.

De multe ori, ne închipuim că Păstrătorul sufletului nostru ar putea fi persoana cu care am hotărât să ne unim destinele. Dar aceasta nu este decât un alt om, măcinat cel mai adesea de propriile temeri, de propriile îndoieli, şi de propria nevoie de a găsi un Păstrător.

De multe ori, ne închipuim că avem un Păstrător în făptura unei divinităţi. Tristă greşeală, fiindcă acea divinitate, clădită după chipul şi asemănarea noastră, nu va avea nici mai mult nici mai puţin decât calităţile, defectele şi neîmplinirile noastre. Ori, noi avem nevoie de un sprijin mai ales atunci când defectele şi neîmplinirile noastre se exprimă mai puternic...

Şi atunci, ce facem? Pur şi simplu cei mai mulţi dintre noi continuă să-şi trăiască viaţa la întâmplare, căutând sfaturi prin reviste, prin cărţi scrise la mia de cuvinte, prin emisiuni de televiziune comercială, prin baruri, cluburi şi discoteci, sau prin diverse asociaţii şi organizaţii fondate de alţi rătăciţi.

Eu am avut privilegiul unei Păstrătoare pricepute. Şi chiar dacă ea nu mai este acum în aceeaşi lume cu mine, lucrarea ei continuă în mine. Delicateţea şi precizia cu care ea m-a îndrumat atunci când eram în momente de rătăcire sau de îndoială continuă să dea şi acum roade în viaţa mea. În aşa fel, încât aş putea spune că mi-am găsit pe veci cuibul sufletului. Exemplul pe care ea mi l-a dat atunci când boala rodea necruţătoare tânărul ei trup mi-a întărit pe veci sufletul.

Sufletul meu nu se mai poate pierde, fiindcă am fost binecuvântat cu cea mai desăvârşită Păstrătoare de Suflete.

Dar voi?

POVARA PREZENTULUI (II)

PROPULSORUL

Totuşi, ce ne uneşte pe toţi oamenii, care este trăsătura de bază a psihicului nostru atât de variat şi de contradictoriu în manifestări?

Un răspuns foarte sugestiv ne oferă remarcabilul scriitor SF american Robert Sheckley. În povestirea sa „Specialistul” el relatează peripeţiile unei nave spaţiale „cooperatiste”, care exista numai prin integrarea prestaţiilor unor fiinţe strict specializate, provenite de pe diverse planete, şi foarte diferite ca alcătuire : Gânditor, Vorbitor, Ochi, Propulsor (singura specie bipedă), Motor, Acumulator, Pereţi. O furtună cosmică neaşteptată îl ucide tocmai pe Propulsor, şi restul echipajului se târăşte cu nava infirmă de la o planetă la alta, căutând un nou exemplar cu aceeaşi specializare.

În fine, bucurie! Descoperă o planetă populată de Propulsori (cred că aţi înţeles deja că este vorba despre Homo Sapiens) şi se grăbesc să „pescuiască” unul. Dar, stupoare! Propulsorul habar nu avea să „împingă”! Chiar şi după ce echipajul îi câştigă bunăvoinţa şi el doreşte sincer să participe la zborul navei, şi tot nu se întâmplă nimic. Dar să-l ascultăm pe Robert Sheckley :

„ Propulsor îşi cercetă gândurile. Fu confruntat cu un puţ adânc de îndoială şi teamă. Privind înăuntru, îşi văzu propriul chip schimonosit.

Gânditor i-l lumină ca să-l vadă mai bine.

Propulsorii trăiseră de secole dominaţi de îndoială şi de teamă. Propulsorii se războiau din teamă şi ucideau din cauza îndoielii.

Acolo era organul Propulsorului!

Uman – Specialist – Propulsor – el se incluse pe de-a întregul în Echipaj, se contopi cu ei, cuprinse cu braţele minţii umerii lui Gânditor şi Vorbitor.

Dintr-o dată, Nava făcu un salt înainte cu o viteză de opt ori mai mare decât cea a luminii. Continuă, cu o viteză din ce în ce mai copleşitoare.”

Este adevărat, îndoiala şi teama duc la război şi la crimă. Aceasta, fiindcă atât îndoiala şi teama, cât şi născutele din ele război şi crimă, înseamnă angoasă.

Iar angoasa este preţul plătit de om pentru despecializarea sa.

Cu cât o specie este mai strict specializată, cu atât relaţia cu mediul său de viaţă este mai stabilă, deci mai uşor de controlat, şi cu atât nivelul de stres emoţional datorat fiinţării este mai scăzut.

Omul evoluează într-un mediu de o imensă complexitate, în care controlul mediului de viaţă nu rămâne decât un simplu deziderat, o dorinţă veşnic neîmplinită. În cazul omului, stresul emoţional despre care vorbeam mai sus devine angoasă existenţială, care se manifestă sub o cvasi-infinitate de forme, fiecare particulă umană având în fapt propria configuraţie de angoasă, cu structurări şi evoluţii diferite.

Angoasa umană are o etiologie complexă. Pe lângă sarcina emoţională generată de dorinţa de a prefigura viitorul întâlnim o altă cauză majoră: descoperirea, pe cale culturală, a morţii. Conştiinţa unui sfârşit implacabil otrăveşte viaţa oricărui individ uman. Prea puţini, şi nebăgaţi în seamă, sunt cei ca Epicur, care încearcă să exorcizeze teama de moarte prin raţionamente de genul „...atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi  nu mai suntem.” El uită de perversitatea acelui instrument psihic numit memorie, care lucrează cu sârg pentru a ne răpi liniştea şi echilibrul sufletesc. Căci omul începe să moară în clipa în care conştientizează faptul că moartea există…

POVARA PREZENTULUI

I.                   OMUL ŞI IEPURAŞUL

V-aţi gândit vreodată cât de uşoară este viaţa animalelor în comparaţie cu viaţa oamenilor? Nu mă refer aici la geamuri termopan, apă caldă, becuri cu zecile, autoturisme confortabile etc. etc. Privită din acest unghi, viaţa oamenilor pare a fi net superioară. S-ar zice că peşterile de ciment şi sticlă ne asigură o protecţie ideală împotriva agresiunilor la care ne supune viaţa.

Oare?

Să încercăm un joc al imaginaţiei. Pune-te, stimate cititor, în pielea unui iepuraş. Şi pleacă la o plimbare prin pădure (de fapt, în căutarea hranei, fiindcă iepuraşii adevăraţi nu prea au timp de plimbare…). Deodată, de după un copac sare lupul cel fioros (de fapt, nu e fioros, vrea şi el să pună ceva pe o măsea, nu-i aşa?). Ce faci? Fugi! Fugi de-ţi sfârâie călcâiele! Şi dă-i, şi fugi, până când lupul a rămas departe în urmă…

Până aici, omul şi iepuraşul se aseamănă. Amândoi fug din faţa primejdiei, cu amendamentul că omul, atunci când nu are de ales, mai şi luptă…

De aici încolo, însă, totul este diferit. Iepuraşul va putea trece cu nepăsare, de nenumărate ori, pe lângă copacul de după care a apărut lupul. Atitudinea sa faţă de problemele existenţei este guvernată de răspunsul instantaneu la stimulii interni sau externi (Sunt în pericol? Fug! Îmi este foame? Plec în căutarea hranei…). Omul, în schimb, înzestrat cu darul otrăvit al memoriei, va începe să tremure de fiecare dată la vederea copacului blestemat, şi imaginaţia sa va plasa invariabil imaginea lupului în umbra, de acum ameninţătoare, a trunchiului viguros.

Mai mult chiar, iepuraşul nostru va putea trece liniştit şi decontractat pe lângă fiecare copac din pădure, fără a-şi pune plin de teamă întrebarea: „De după care copac va ieşi astăzi lupul?”. Blagoslovit cu alt dar otrăvit – anticiparea – omul se va uita cu teamă la fiecare copac, şi acumularea acestor experienţe tensionate va duce la instalarea în viaţa sa a unui musafir pervers şi neiertător: angoasa.

Memoria ne alimentează angoasa. Memoria şi angoasa sunt cei doi dragoni tenebroşi ai psihicului nostru. Memoria ne face să retrăim acele experienţe neplăcute care duc, treptat, la instalarea angoaselor. Şi, cu atât mai pervers, ne face să ne amintim însăşi stările de angoasă, ducând la forma supremă de înstrăinare a omului de propriul destin: teama de angoasă!

Şi uite aşa, omul nu mai este nicidecum disponibil să-şi trăiască prezentul…

FII TOT CEEA CE ESTI! (5)

V. A CINCIA LEGE

Un personaj, boxer scăpătat, din filmul One milion dollar baby, spune cu tristeţe: „Fiecare are un  anumit număr de lupte în el. Dacă continuă după acel număr, el ia tot timpul bătaie.”

Există în sofiologie o lege implacabilă: legea plafonării performanţei globale. Care spune, la un nivel cu mult mai general, exact acelaşi lucru

Există un număr limitat de răni pe care inima ta îl poate suporta.

Există un număr limitat de încercări pe care poţi să le faci pentru a construi o relaţie cu o altă persoană … sau chiar cu tine însuţi … sau cu o idee care te subjugă … sau cu o pasiune care te devoră … sau cu o instituţie care are nevoie de puterea ta de muncă, şi este nemiloasă în a-ţi cere noi şi noi ore petrecute muncind în folosul ei …

Există o cantitate limitată de energie pe care o poţi cheltui pentru a face o relaţie, de orice natură ar fi ea, să meargă convenabil. (În limbaj sofiologic spunem că orice fiinţă vie dezvoltă relaţii stabile cu realitatea ce-o înconjoară pentru a-şi asigura un mediu securizant).

La fel, oricât ai vrea altfel, energia pe care poţi cheltui pentru a-ţi câştiga existenţa, pentru a fi activ zi de zi, este limitată. Există o limitare zilnică, pe care cu toţii o simţim seară de seară, când stăm pierduţi cu o sticlă de bere în mână (nu e cazul tău şi al meu, totuşi…?!) şi aşteptăm momentul eliberator al somnului. Există o limitare cu adevărat globală, care ne aduce decrepitudinea care – atenţie! – este cu atât mai rapidă cu cât am risipit mai multă energie atunci când eram tineri (aţi văzut vreun fost sportiv de performanţă care să moară senin la 80 de ani?).

Există un randament limitat al oricărei activităţi, al oricărei afaceri. Creştere fără sfârşit nu există decât în minţile bolnave ale celor care cred în gogoriţele de genul Caritas, sau care se pregătesc inconştienţi să-şi vadă activitatea, sau afacerea, sau opera, prăbuşindu-se în fărâme pentru cauze care le rămân ascunse…

Puterile omului sunt limitate. Să nu-ţi închipui cumva că vigoarea tinerească vine dintr-un rezervor fără fund cu energie vitală. Dacă ai o datorie inevitabilă faţă de propriu-ţi destin, atunci e aceea de a-ţi economisi forţele. 

Iar forţele nu poţi să le drămuieşti cu folos dacă nu dai un rost existenţei tale. Cu alte cuvinte, să alegi dintre specializările generice acea specializare căreia să-i închini viaţa.

Atenţie! Nu meserie, nu muncă, nu domeniu sau ramură! Acestea nu sunt decât modalităţi de a câştiga bani, nu neapărat armonizate cu capacităţile individului, ci mai degrabă cu tăria poftelor sale (ştii foarte bine în câte situaţii singurul criteriu de alegere a meseriei a fost „aici se câştigă la bani măi frate…”). Confundând calea de a câştiga bani cu drumul în viaţă poţi în cel mai bun caz să ajungi în situaţia tinerilor slujbaşi americani care au activitate socială prin baruri, obţin sex în maşină şi au viaţă sentimentală pe canapeaua psihiatrului!

Alegând doar din specializările fundamentale (securitate, hrană, sex), chiar dacă vei avea munci laborioase şi bine plătite, şi te vei înconjura de tot felul de facilităţi care-ţi umplu viaţa cu posibilitatea de a consuma semipreparate industriale sau culturale, tot la nivelul existenţei animalice vei rămâne.

Alegând dintre specializările secundare sau derivate (categorie extrem de importantă, fiindcă aici avem credinţa, poezia,filosofia şi ştiinţa – doamne, despre câte nu am vorbit încă!), vei putea să devii vizibil, precum luceferii. Vei avea lumină nu numai pentru a lumina  o bucăţică infimă din propria-ţi cale, ci şi pentru a împărtăşi celorlalţi. Devenind luceafăr.

Iată ce simplu a fost!

Nu a trebuit decât să înţelegi că după ce ţi-ai  investigat propria natură, ai hotărât asupra căii pe care doreşti s-o urmezi, ţi-ai asumat consecinţele acestor hotărâri, ai fost capabil sa efectuezi transformările care se impuneau.

Dar poate că aceasta este, pentru tine, ceva de domeniul viitorului…

Nu contează; singurul avantaj adevărat al tinereţii este că-ţi lasă mai mult timp pentru a străbate toate aceste etape.

Şi o ultimă revenire la legea a cincia. Presupun că şi răbdarea ta are o limitare… dar dacă ai reuşit să ajungi aici cu lectura, înseamnă că eşti pregătit pentru ceea ce urmează.

Aşadar… pe curând!

FII TOT CEEA CE ESTI! (4)

FURNICĂ SAU LUCEAFĂR?

Aceasta este dilema oricărui om care a crescut până la înălţimea frunţii sale.

Înainte de a creşte, totul este foarte simplu. Opţiunea este una singură: să fii furnică! Adică, un soi de insectă socială fără relief şi fără glas, în rând şi în armonie cu suratele ei şi, pe deasupra, chiar „fericită” că se află într-o astfel de situaţie.

Dar omul este un fel de vas gol la început, şi pe care doar anii îl umplu. Cu ce se umple el? Cu apa propriilor izvoare, distilată sau tulburată de peripeţiile prin care omul trece. Pe ape tremură un plutitor: acesta este destinul omului. El hălăduieşte mult şi bine în zonele inferioare ale fiinţei, acolo unde domnesc pornirile primare şi instinctele care ne fac asemenea cu toate vieţuitoarele care ne-au precedat pe această planetă. Întemeiată pe instincte şi zbaterile pe care acestea le generează în făptura noastră, existenţa noastră este tenebroasă şi lipsită de strălucire. Momentele de bucurie sunt întemeiate pe hormoni şi pe satisfacerea instinctelor, şi nicidecum pe simţămintele morale şi pe împlinirile spirituale.

Fiinţa umană devine conştientă de faptul că are un destin de-abia atunci când plutitorul amintit mai sus ajunge în raza sa vizuală. Nu mă refer aici la nesfârşitele atenţionări pe care individul le primeşte de la cea mai fragedă vârstă, legate de viitoarele opţiuni către studii, meserie, căsătorie, familie, prestaţie socială ş.a.m.d. Într-un fel, care poate fi tragic pentru evoluţia sa, tânărul poate să-şi confunde destinul cu nesfârşita luptă împotriva presiunilor amintite. În felul acesta, tragic în viziunea mea, tânărul se va defini mai mult prin ceea ce nu vrea sa fie; şi, ocupat cu lupta împotriva celor care vor să-l destine unei vieţi de furnică (mai ştiţi adagiul preferat al vârstnicilor învinşi:”Ce crezi, că tu vei schimba lumea?”) el nu va putea niciodată ridica cu adevărat ochii spre tăriile în care luminează luceferii.

Desigur, nu suntem cu toţii sortiţi să fim luceferi. Dacă luăm în considerare o curbă aptitudini/specializări (foarte asemănătoare în fapt cu un „clopot Gauss”), vom vedea că la extremitatea superioară a distribuţiei, care nu este nici pe departe un rod al hazardului, se află cel mult 3% dintre subiecţii umani. Să presupunem că doar aceştia sunt luceferi? Statistic vorbind, aşa este…

Dar cum se aleg luceferii? Adică acele fiinţe umane care umplu cu strălucirea lor vieţile celorlalţi, şi ajung chiar să dea numele lor vreunei epoci din istorie?

Mai întâi şi-ntâi, nu poţi ajunge un luceafăr dacă nu ai hotărât că doreşti să devii unul.

După cum îţi explicam mai înainte, traseul evolutiv al unei fiinţe umane împlinite este

AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE

Autocunoaşterea începe atunci când faimosul plutitor ajunge în faţa ochilor tăi. Oricât de târziu se petrece aceasta (mai păstrez şi acum, cu profundă nostalgie, un breloc pe care scrie „Life begins at 40”…), poţi spune că de-abia în acel moment începe viaţa ta. Fiindcă de-abia atunci începi dialogul cu propria ta natură, de-abia atunci începi cu adevărat să creşti ca om; de-abia atunci începi să te cunoşti cu adevărat. De-abia atunci începi să-ţi conştientizezi destinul.

Nimic nu există dacă nu ne apare în conştiinţă. Înainte de aceasta suntem simple animale, mânate de instincte şi perfect necunoscătoare a faptului că există nişte legi în noi şi mai presus de noi care ne guvernează existenţa. Suntem atât de grăbiţi să experimentăm ( curiozitatea ne dă ghes, nu-i aşa?) încât nu ne dăm seama nici că există o lege a sofiologiei, legea plafonării performanţei globale, care transpusă în planul experienţei de viaţă ne arată că numărul de încercări traumatizante pe care „inima” noastră îl poate suporta este limitat. Şi, dacă la un moment dat, la o vârstă care este considerată „tânără”, aripile atârnă greoaie şi lucirea din ochi s-a stins, este fiindcă nesăbuita fiinţă umană a intrat în conflict cu cea de-a cincia lege.

Bunica mea maternă, femeie neinstruită dar cu bune calităţi de observator, spunea cu o dulce preţiozitate: „Lucrul cel mai important în viaţă este autocunoaşterea”. Sunt sigur că nu-i citise pe clasicii greci; toate convingerile ei veneau din lecţiile pe care i le servise viaţa timp de peste 60 de ani, şi ea le oferea la rândul ei celor care voiau s-o asculte.

Odată ajuns în acest punct, o întrebare mă torturează: de ce a trebuit ca bunica mea să fie înţeleaptă la 60 de ani, de ce eu am început un proces similar de-abia la 40 de ani, şi de ce mulţi nici măcar nu-l încep vreodată? Răspunsul este poate simplu: fiindcă prea puţini oameni, şi de obicei prea târziu, conştientizează necesitatea implicării active, conştiente, în propriul destin.

După cum spuneam mai sus, şi nu voi obosi repetând, această conştientizare este doar prima etapă în adevărata autocunoaştere. Bunica mea vorbea despre autocunoaştere, dar avea de fapt în vedere reacţiile organismului la diverşi factori externi, mai ales la hrană (ajunsese chiar la „rafinamentul” de a-şi inventaria râgâiturile şi vânturile!). Autocunoaşterea nu este inventarierea reacţiilor fiziologice, nici măcar psihice. Autocunoaşterea este investigarea mecanismelor, de multe ori oculte, care produc acele reacţii. Şi, mult mai presus de aceasta, şi mult mai importantă, este investigarea resorturilor intime care generează imboldurile, elanurile, poftele, temerile, urile, mâniile, orgoliile şi invidiile noastre.

E greu? Păi sigur că e greu! Cine a zis că ar putea fi uşor? M-aţi auzit pe mine afirmând aşa ceva? Şi greul începe doar atunci când, în sfârşit, VEZI! În faţa ochilor îţi joacă un plutitor neastâmpărat, care te avertizează că te confrunţi cu o problemă de care nu mai ai cum să scapi. Nu mai ai, de fapt, decât un singur fel de scăpare: să mergi până la capăt, cu speranţa că vei atinge acel capăt înainte de a ţi se sfârşi zilele…

Şi mai ai multe de făcut după ce ai înaintat bine pe tărâmul autocunoaşterii.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu ai puterea de a lua decizii. Bune, rele, ia-le! Singurul rău pe  care nu-l poţi îndrepta este moartea; altfel, multe se pot repara, şi din toate se poate în mod sigur învăţa. Dar… atenţie la cea de-a cincia lege! Decizii luate la întâmplare, haotic şi discreţionar, îţi vor secătui puterile înainte de a şti cum să le foloseşti spre beneficiul tău. Te vei lupta cu morile de vânt până oboseala, şi nu duşmanii, te va doborî de pe cal. Singura salvare este să greşeşti în mod inteligent, adică după o chibzuinţă cât mai matură (am zis matură, nu îndelungată!). Iar aspectul cel mai important în acest proces, şi semnul plenar al maturităţii, este asumarea.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu-ţi asumi rezultatele deciziilor tale. Ţine minte: nu eşti decât ceea ce ţi-ai asumat! Poţi să-şi analizezi trecutul, să-l întorci pe toate feţele, să-l rescrii cu măiestrie punând pe seama altora toate greşelile şi neîmplinirile tale; în faţa oricărei judecăţi nu vor rămâne din tine decât acele situaţii, atitudini şi fapte pe care ţi le-ai asumat. În care te-ai făcut una, trup şi suflet, atitudine şi voinţă, cu cauzele şi cu urmările acelor atitudini şi fapte. La extrema opusă, un rezultat similar poate produce refuzarea severă a asumării; într-o astfel de viziune, singura victorie poate fi negarea luptei…

Şi asta e greu! Şi doare! Câteodată, a dracului de tare! Dar, nu uita, tu vrei de fapt să te transformi din furnică în luceafăr; adică, din animal într-un soi rar de om care nu are păcatul animalic de a se salva prin fugă imediat ce apare un pericol. În atitudinea sa de viaţă, în solidaritatea cu faptele sale, omul trebuie să fie precum acel soldat japonez care mai era în război cu Statele Unite la 30 de ani de la terminarea conflictului: neclintit de pază la principiile pe care le-a pus la baza existenţei sale.

Ai grijă, e valabilă şi reciproca. Nimic nu este mai dăunător în viaţă decât asumarea lipsită de orizont, vecină cu încăpăţânarea prostească. La fel de importantă cum este asumarea în sine, ca atitudine neechivocă faţă de propriul tău destin, este cunoaşterea limitelor, adică să ştii ce să decizi şi ce să-ţi asumi în limitele puterilor tale. Istoria este plină de exemple de oameni care şi-au asumat lucruri peste puterile lor, transformându-se în Sisifi jalnici, a căror singură izbândă a fost că au împiedicat insensibilul bolovan s-o ia la vale, peste trupul lor şi-al altora.

FII TOT CEEA CE ESTI! (3)

III. LA DRUM CU NOI ÎNŞINE

Pentru un drum nepereche te pregăteşti tu, prietene. Şi eu nu am altă dorinţă decât să te ajut să înţelegi mai cu folos de unde izvorăsc apele care-ţi umplu fântâna. Trebuie să ştii că aceste izvoare,  surse fecunde care alimentează şi umplu fiinţa ta, poartă nume destul de prozaice, şi vei fi poate surprins să afli că ele se numesc simplu securitate, aversiune faţă de durere, sex, curiozitate, hrană, putere asupra celorlalţi, contacte sociale, familie, economisire, formă fizică, independenţă, răzbunare, teama de respingere, prestigiu social, ordine socială, spirit cetăţenesc, onoare.

Nu mă voi strădui să te conving că aceste 16 domenii definesc fundamental fiinţa noastră. Dar fac apel la inteligenţa ta şi, în potrivită măsură la bunăvoinţa ta, pentru a-ţi cere să răspunzi unei întrebări care răstoarnă complet mersul unei argumentări „clasice”: poţi să-mi numeşti măcar una dintre motivaţiile tale de frunte care să nu fie legată de vreunul dintre aceste domenii?

După cum spuneam mai înainte, aceste motivaţii (îmi place să le numesc „specializări”, şi aşa le va rămâne numele) sunt vechi de când lumea- pe primele şapte din enumerarea de mai sus omul le are în comun cu mai toate mamiferele care înnobilează planeta noastră.  În anume feluri, şi alte specializări sunt legate de cele amintite mai sus; de exemplu, forma fizică pe care omul de azi şi-o creează (prin fitness, culturism, jogging şi multe altele) sau o mimează (prin operaţii estetice, implanturi, veşminte mincinoase) este reflexul nevoii ancestrale de a fi în cea mai bună formă pentru luptă, sau pentru fugă … sau pentru reproducere!

Cum reuşeşte omul secolului 21 să trăiască într-o lume atât de complicată şi de contradictorie, echipat cu aceleaşi 16 specializări dintotdeauna? Să vedem…

Securitatea este conceptul fundamental al existenţei umane. Temerile noastre majore vin din lipsa securităţii, strădania noastră principală este menită s-o asigure. Milenii de-a rândul, omenirea a trăit insecuritatea prin întâmplări neaşteptate: invazii, molime, catastrofe naturale. Mijloacele de asigurare a securităţii erau simple: invocarea spiritelor, rugăciuni către divinitate, omorârea hoţilor şi mincinoşilor.

Azi, s-a ajuns ca în satul planetar omenirea să tremure pentru te miri ce- explodează o bombă la New Delhi sau la Baghdad, tremură cetăţenii de rând de la Paris sau New York; se subţiază stratul de ozon deasupra Antarcticii, intră în panică întreaga planetă. O schimbare extrem de importantă de paradigmă; o altă „cucerire” pernicioasă a secolului 20…

Civilizaţia noastră contemporană este caracterizată în primul rând prin slăbirea sentimentului de securitate. Bombardamentul cu informaţii neliniştitoare şi cutremurătoare, fascinaţia deşănţată pentru rău şi morbid, gama practic infinită de opţiuni care ni se deschide în faţă, imoralitatea profundă care domină atitudinile majorităţii oamenilor– toate acestea amplifică sentimentul de insecuritate. Veţi zice: „Bine, dar tocmai această diversitate face posibilă găsirea acelei căi individuale care ne este hărăzită!”

De acord, dar eu nu vorbesc aici despre viaţa mea sau a voastră, cei puţini care citiţi aceste rânduri; eu vorbesc despre viaţa tuturor, fiindcă viaţa fiecăruia contează în marele circ al destinului umanităţii. Trebuie să înţelegem că securitatea născută din contopirea cu comunitatea sau din solitudinea absolută nu mai este posibilă; paleative precum muzică de relaxare + beţişoare parfumate sau mici + multă bere nu rezolvă problema în străfundurile ei. Pe de altă parte, racordarea noastră la viaţa reală, care se schimbă într-un ritm atât de alert încât nu mai există aproape nimic permanent sau previzibil, complică şi mai mult strădania noastră de a ne clădi un mediu securizant; pot fi zidurile mai zdravene, obloanele mai solide şi încuietorile mai sigure- sufletul nostru este tot mai mult invadat de nelinişte.

Securitatea nu mai poate fi decât o stare internă, o stare de spirit; este starea de spirit a omului care a muncit din greu pentru a se cunoaşte şi a se stăpâni pe sine; a omului care, asemenea lui Buddha sau Mas Oyama, s-a retras mai întâi în sine pentru a cuceri mai apoi întreaga lume.

Trebuie să înţelegem că, într-o lume din ce în ce mai frământată şi mai agresivă, singura sursă pentru securitatea fără de care însăşi viaţa noastră este imposibilă vine din interior. Dacă vom şti să sondăm acel interior, şi mai pe urmă să-i utilizăm la maxim resursele, ne vom simţi în securitate. Dacă nu… vă doresc să nu aflaţi niciodată…

Sex, hrană, aversiune faţă de durere – am grupat aici câteva specializări ancestrale pe care le împărtăşim practic cu toate organismele multicelulare ale acestei planete. Dar aceasta nu face ca ele să fie mai puţin importante pentru noi; chiar aseară povesteam cu unul dintre tinerii la care ţin foarte mult, foarte bine ancorat în acest secol, iar el îmi împărtăşea imensa bucurie pe care o simte gătind pe îndelete şi savurând rezultatele apetisantei strădanii. Q.e.d.

Cât despre sex… această importantă specializare a devenit o sclavă a altor specializări, mult mai târzii. Familie, dominaţie, putere, glorie, prestigiu, recunoaştere, onoare, bunăstare- toate acestea au ajuns să fie obţinute, garantate sau exploatate prin sex. Una din principalele strădanii ale umanităţii a fost de controla, interzice sau altera menirea şi funcţionarea specializării de reproducere, ajungându-se la aberaţii pe care nu ne propunem să le trecem aici în revistă.

În lumea occidentală a secolului 21 problema aceasta pare a fi rezolvată. Adică, raporturile sexuale dintre oameni sunt mult mai libere; dar aceasta nu înseamnă nicidecum o mai mare sănătate morală, căci sexul astfel eliberat devine un instrument de seamă a minciunii şi manipulării, ne conduce pe căi greşite înglodându-ne în relaţii nepotrivite şi ne tulbură, câteodată în mod fundamental, viaţa.

Dacă vrem să trecem netulburaţi prin vâltorile acestui secol, care se arată şi mai agitat decât precedentul, trebuie neapărat să ne ţinem departe de capcanele facile ale acestei liberalizări păguboase. Sexul ar trebui să rămână instrumentul relaţiei împlinite cu un partener privilegiat, al bunei stări personale şi, desigur, din când în când, al venirii pe lume a unui prunc sănătos, născut din iubire şi pentru iubire.

Trebuie să înţelegem că în domeniul sexului resimţim cel mai puternic impactul arhaismului sevelor noastre primare. Mecanismul de acţiune al dopaminei (neurotransmiţător considerat a fi un „elixir” endogen al dragostei, extrem de activ în nucleul caudat din creier), care ne face să avem energie parcă nelimitată, să nu dormim noaptea râvnind la fiinţa îndrăgită şi pe urmă să muncim în draci o zi întreagă, fiind îndrăzneţi şi isteţi şi asumându-ne riscuri necugetate, acţionează fără greş şi în secolul 21. Mai mult chiar, în creierul persoanei îndrăgostite se instalează un deficit de serotonină de circa 40%, ceea ce face iubirea să semene perfect, din punct de vedere biochimic, cu un sindrom obsesiv compulsiv dintre cele mai clasice.

Nu voi trece aici în revistă multitudinea de dovezi pe care ştiinţa contemporană ni le aduce în sprijinul ideii că mecanismele biochimice ale specializării de reproducere sunt aceleaşi la om ca la toate mamiferele, nefiind practic schimbat din pleistocen încoace (ia vedeţi într-un dicţionar cât de demult a fost asta!). Dacă acest mecanism s-ar bizui doar pe dopamină, orice cuplu uman s-ar rupe în maxim 4 ani, după care fiecare dintre parteneri ar porni grăbit în căutarea unor noi situaţii stimulatoare şi provocatoare, menite să asigure acel amestec al genelor pe care străvechea specializare de reproducere l-a stabilit ca principiu fundamental în urmă cu multe milioane de ani.

Dar atunci … cum se explică longevitatea acelor cupluri care au adus pe lume o mulţime de descendenţi, şi îşi sărbătoresc emoţionaţi nunţi de argint sau de aur? Evoluţia biologică ne-a făcut cadou şi un „hormon al ataşamentului”, numit oxitocină, care ne împinge spre relaţii stabile, şi este la rândul său stimulat de astfel de relaţii. Un hormon care ne împinge spre obişnuinţă şi stabilitate, făcându-ne să ne obişnuim cu gustul mazării sau chiar cu apucăturile neplăcute ale partenerului nostru de viaţă.

Aici, deci, la intersecţia celor două mecanisme cu efect contrar şi cu o vechime care sugerează eternitatea, se joacă echilibrul vieţii noastre emoţionale. Să ne mai mirăm atunci că societatea omenească a făcut tot ce a fost capabilă pentru da putere de lege mecanismului oxitocinei? În definitiv, prospera şi îngâmfata lume a secolului 21 a fost creată nu de indivizi ahtiaţi de sex, care-şi abandonează copiii la întâmplare pentru noi aventuri erotice, ci de comunităţi umane numite familii, bazate pe solidaritate şi întrajutorare, care au asigurat protecţia membrilor săi şi au permis acumularea de bunuri materiale care au adus prosperitatea lor şi a descendenţilor.

Desigur, nu este obligatoriu ca tânărul secolului 21 să se supună mecanismului social de stimulare a oxitocinei. La fel, chiar dacă libertatea sexuală practic fără limite ar face posibilă căutarea perpetuă a noi şi noi valuri de dopamină, trebuie ca el să ţină seama de faptul că adevărata sa fiinţă este mult mai mult decât un reproducător neînfrânat; procedând astfel, el ar da ceasul evoluţiei înapoi cu milioane de ani- şi ar fi cu adevărat păcat, ţinând cont de paleta practic infinită de valori de tot felul pe care în secolul 21 el o poate adăuga sie însuşi…

Perenitatea unei specializări precum aversiunea faţă de durere dovedeşte la rândul ei vechimea condiţionărilor biologice ale fiinţei noastre. Mai mult chiar, secolul 21 pare un secol al spaimei de durere; o întreagă înfloritoare industrie farmaceutică nu face altceva decât să producă medicamente de prevenire sau combatere a durerii. Legată de componenta de supravieţuire a specializării de securitate, aversiunea faţă de durere ne va însoţi până la acea fază de evoluţie a umanităţii în care ne vom fi debarasat definitiv de corpurile noastre substanţiale şi pieritoare. Şi cum asta nu se va întâmpla poate niciodată…

Forma fizică este una dintre specializările a cărei perenitate este la fel de paradoxală precum aversiunea faţă de durere. În definitiv, existenţa omului din lumea  civilizată nu mai are o componentă fizică atât de pregnantă; cu toate acestea, niciodată în istoria umanităţii nu a existat o mai mare preocupare decât acum pentru forma fizică. Motivele sunt mai mult decât evidente; e suficient să ne gândim că revoluţia mediatică a ajuns să ne facă să ne ruşinăm de înfăţişarea noastră, de unde decurg nenumărate frustrări, comportamente aberante şi slăbiciuni morale de tot felul.

Fără îndoială, trebuie să acordăm trupului nostru o foarte mare atenţie. Prin hrană raţională şi activitate fizică trebuie să combatem în primul rând urmările nefaste ale sedentarismului. Un trup sănătos este principala premisă a unei vieţi pline de bucurii. Iar îngrijirea acestui trup a devenit unul din privilegiile majore ale omului contemporan, de care el ar trebui să beneficieze din plin, dar fără excese. Căci de aici până la muscularizări monstruoase şi solarizări sinucigaşe… e o cale foarte lungă, care dovedeşte pervertirea neîncetată a specializărilor cu care evoluţia a înzestrat omul.

Şi uite aşa, se ajunge la aberaţii precum aceea de la început de februarie 2006, şi care a fost dezbătută de mass media mondială: o fată manechin cu înălţimea de 175 cm şi cântărind 52 kg a fost eliminată de la o paradă a modei pe motiv că este… prea grasă! Ce paradoxal: într-o eră în care obezitatea face ravagii în rândurile naţiunilor dezvoltate, o persoană aflată la limita emacierii este considerată prea corpolentă!

SIMTIRE vs RATIUNE

La un ceas târziu de noapte, obosit de izvodit cuvinte, m-am lipit de uşa de sticlă care dă spre grădină şi am aprins reflectorul cu lumină orbitoare pentru a admira dansul fulgilor de zăpadă care, pentru întâia oară în această iarnă, coborau spornic spre pământ.

Pe când privirea mi s-a odihnit pe patul alb şi dens pe care se aşterneau fulgii, am tresărit cu neaşteptată emoţie: prin zăpada reavănă înainta cu îndârjire o liniuţă neagră, care se contorsiona în toate direcţiile ca pentru a evita pericole de-abia ghicite... O omidă. În plin ianuarie, după luni şi luni de îngheţ, sub bătaia nemiloasă a zăpezii viscolite... o omidă neagră, subţire şi fragilă sub dezlănţuirea fără zăgaz a foţelor naturale care-i erau în mod evident superioare.

În timp ce urmăream fascinat această bizară şi însolită apariţie, în mine s-a declanşat un neşteptat dialog. Parteneri... simţirea şi raţiunea.

Sărmana fiinţă... cu ce a greşit să se zbată în zăpada îngheţată? De unde a mai apărut şi fiinţa aceasta fragilă, precursor al fluturilor de vară şi nu al fulgilor de iarnă?

Nu poate fi decât o omidă întârziată, printr-un miracol al sorţii supravieţuind într-o crăpătură ferită, şi pe care acum ceva instinct obscur scoţând-o din ascunzătoarea ei a trimis-o la o moarte sigură în deşertul zăpezii îngheţate.

Dar suferă... nu o vezi cum suferă!? Nu vezi cum palpită trupuşorul ei neînsemnat, nu vezi cum se zbate sub şfichiuirea zăpezii îngheţate!?

Este doar o omidă! Se zvârcoleşte în baza unui program predefinit genetic de căutare a unor condiţii de mediu mai clemente. Doar atât. Fiind doar o omidă, nu se poate spune că suferă; cu alte cuvinte, ea nu are nici un fel de noţiuni, deci îi este complet străină noţiunea de suferinţă. În consecinţă, neştiind că suferă, nu putem spune despre ea că este supusă vreunui stres „moral”.

Dar nu ar trebui să facem ceva pentru ea? Să o aducem în casă, să o păstrăm la căldură, să o ajutăm... să o salvăm!?

Consider că nu ar folosi la nimic. Este deja un miracol faptul că ea a supravieţuit până la acest friguros moment al anului. Dacă o aducem în casă, ne vom trezi cu o problemă căreia nu-i putem da de capăt, fiindcă nu ştim la ce temperatură trebuie de fapt păstrată, nu ştim cu ar trebui s-o hrănim. Aşa că, după părerea mea, nu am face altceva decât să fim părtaşi la moartea ei sigură. Ori, aşa ceva este pentru noi o povară morală pe care nu ştiu cum ne-am putea-o asuma...

O, soartă crudă şi nemiloasă...

Cât s-a petrecut această dezbatere, zăpada care cădea cu spor a acoperit cu totul mărunta vieţuitoare. Un fel de uitare s-a instalat şi în mine, iar simţirea şi raţiunea au făcut pace, întorcându-se în culcuşul călduţ al convieţuirii lesnicioase.

A doua zi, vântul cald al amiezii a topit zăpada depusă peste noapte. Cu o curiozitate subit aprinsă, am privit cu stăruinţă pe terasă, în locul ştiut de cu seară... dar acolo unde mă aşteptam să văd o mică linie neagră, imobilă, inanimată, nu era nimic. NIMIC.

Şi atunci, cele două surate au ridicat din nou capul:

Poate că vîntul a măturat măruntul cadavru peste marginea terasei.

Poate că...