FII TOT CEEA CE ESTI! (3)

III. LA DRUM CU NOI ÎNŞINE

Pentru un drum nepereche te pregăteşti tu, prietene. Şi eu nu am altă dorinţă decât să te ajut să înţelegi mai cu folos de unde izvorăsc apele care-ţi umplu fântâna. Trebuie să ştii că aceste izvoare,  surse fecunde care alimentează şi umplu fiinţa ta, poartă nume destul de prozaice, şi vei fi poate surprins să afli că ele se numesc simplu securitate, aversiune faţă de durere, sex, curiozitate, hrană, putere asupra celorlalţi, contacte sociale, familie, economisire, formă fizică, independenţă, răzbunare, teama de respingere, prestigiu social, ordine socială, spirit cetăţenesc, onoare.

Nu mă voi strădui să te conving că aceste 16 domenii definesc fundamental fiinţa noastră. Dar fac apel la inteligenţa ta şi, în potrivită măsură la bunăvoinţa ta, pentru a-ţi cere să răspunzi unei întrebări care răstoarnă complet mersul unei argumentări „clasice”: poţi să-mi numeşti măcar una dintre motivaţiile tale de frunte care să nu fie legată de vreunul dintre aceste domenii?

După cum spuneam mai înainte, aceste motivaţii (îmi place să le numesc „specializări”, şi aşa le va rămâne numele) sunt vechi de când lumea- pe primele şapte din enumerarea de mai sus omul le are în comun cu mai toate mamiferele care înnobilează planeta noastră.  În anume feluri, şi alte specializări sunt legate de cele amintite mai sus; de exemplu, forma fizică pe care omul de azi şi-o creează (prin fitness, culturism, jogging şi multe altele) sau o mimează (prin operaţii estetice, implanturi, veşminte mincinoase) este reflexul nevoii ancestrale de a fi în cea mai bună formă pentru luptă, sau pentru fugă … sau pentru reproducere!

Cum reuşeşte omul secolului 21 să trăiască într-o lume atât de complicată şi de contradictorie, echipat cu aceleaşi 16 specializări dintotdeauna? Să vedem…

Securitatea este conceptul fundamental al existenţei umane. Temerile noastre majore vin din lipsa securităţii, strădania noastră principală este menită s-o asigure. Milenii de-a rândul, omenirea a trăit insecuritatea prin întâmplări neaşteptate: invazii, molime, catastrofe naturale. Mijloacele de asigurare a securităţii erau simple: invocarea spiritelor, rugăciuni către divinitate, omorârea hoţilor şi mincinoşilor.

Azi, s-a ajuns ca în satul planetar omenirea să tremure pentru te miri ce- explodează o bombă la New Delhi sau la Baghdad, tremură cetăţenii de rând de la Paris sau New York; se subţiază stratul de ozon deasupra Antarcticii, intră în panică întreaga planetă. O schimbare extrem de importantă de paradigmă; o altă „cucerire” pernicioasă a secolului 20…

Civilizaţia noastră contemporană este caracterizată în primul rând prin slăbirea sentimentului de securitate. Bombardamentul cu informaţii neliniştitoare şi cutremurătoare, fascinaţia deşănţată pentru rău şi morbid, gama practic infinită de opţiuni care ni se deschide în faţă, imoralitatea profundă care domină atitudinile majorităţii oamenilor– toate acestea amplifică sentimentul de insecuritate. Veţi zice: „Bine, dar tocmai această diversitate face posibilă găsirea acelei căi individuale care ne este hărăzită!”

De acord, dar eu nu vorbesc aici despre viaţa mea sau a voastră, cei puţini care citiţi aceste rânduri; eu vorbesc despre viaţa tuturor, fiindcă viaţa fiecăruia contează în marele circ al destinului umanităţii. Trebuie să înţelegem că securitatea născută din contopirea cu comunitatea sau din solitudinea absolută nu mai este posibilă; paleative precum muzică de relaxare + beţişoare parfumate sau mici + multă bere nu rezolvă problema în străfundurile ei. Pe de altă parte, racordarea noastră la viaţa reală, care se schimbă într-un ritm atât de alert încât nu mai există aproape nimic permanent sau previzibil, complică şi mai mult strădania noastră de a ne clădi un mediu securizant; pot fi zidurile mai zdravene, obloanele mai solide şi încuietorile mai sigure- sufletul nostru este tot mai mult invadat de nelinişte.

Securitatea nu mai poate fi decât o stare internă, o stare de spirit; este starea de spirit a omului care a muncit din greu pentru a se cunoaşte şi a se stăpâni pe sine; a omului care, asemenea lui Buddha sau Mas Oyama, s-a retras mai întâi în sine pentru a cuceri mai apoi întreaga lume.

Trebuie să înţelegem că, într-o lume din ce în ce mai frământată şi mai agresivă, singura sursă pentru securitatea fără de care însăşi viaţa noastră este imposibilă vine din interior. Dacă vom şti să sondăm acel interior, şi mai pe urmă să-i utilizăm la maxim resursele, ne vom simţi în securitate. Dacă nu… vă doresc să nu aflaţi niciodată…

Sex, hrană, aversiune faţă de durere – am grupat aici câteva specializări ancestrale pe care le împărtăşim practic cu toate organismele multicelulare ale acestei planete. Dar aceasta nu face ca ele să fie mai puţin importante pentru noi; chiar aseară povesteam cu unul dintre tinerii la care ţin foarte mult, foarte bine ancorat în acest secol, iar el îmi împărtăşea imensa bucurie pe care o simte gătind pe îndelete şi savurând rezultatele apetisantei strădanii. Q.e.d.

Cât despre sex… această importantă specializare a devenit o sclavă a altor specializări, mult mai târzii. Familie, dominaţie, putere, glorie, prestigiu, recunoaştere, onoare, bunăstare- toate acestea au ajuns să fie obţinute, garantate sau exploatate prin sex. Una din principalele strădanii ale umanităţii a fost de controla, interzice sau altera menirea şi funcţionarea specializării de reproducere, ajungându-se la aberaţii pe care nu ne propunem să le trecem aici în revistă.

În lumea occidentală a secolului 21 problema aceasta pare a fi rezolvată. Adică, raporturile sexuale dintre oameni sunt mult mai libere; dar aceasta nu înseamnă nicidecum o mai mare sănătate morală, căci sexul astfel eliberat devine un instrument de seamă a minciunii şi manipulării, ne conduce pe căi greşite înglodându-ne în relaţii nepotrivite şi ne tulbură, câteodată în mod fundamental, viaţa.

Dacă vrem să trecem netulburaţi prin vâltorile acestui secol, care se arată şi mai agitat decât precedentul, trebuie neapărat să ne ţinem departe de capcanele facile ale acestei liberalizări păguboase. Sexul ar trebui să rămână instrumentul relaţiei împlinite cu un partener privilegiat, al bunei stări personale şi, desigur, din când în când, al venirii pe lume a unui prunc sănătos, născut din iubire şi pentru iubire.

Trebuie să înţelegem că în domeniul sexului resimţim cel mai puternic impactul arhaismului sevelor noastre primare. Mecanismul de acţiune al dopaminei (neurotransmiţător considerat a fi un „elixir” endogen al dragostei, extrem de activ în nucleul caudat din creier), care ne face să avem energie parcă nelimitată, să nu dormim noaptea râvnind la fiinţa îndrăgită şi pe urmă să muncim în draci o zi întreagă, fiind îndrăzneţi şi isteţi şi asumându-ne riscuri necugetate, acţionează fără greş şi în secolul 21. Mai mult chiar, în creierul persoanei îndrăgostite se instalează un deficit de serotonină de circa 40%, ceea ce face iubirea să semene perfect, din punct de vedere biochimic, cu un sindrom obsesiv compulsiv dintre cele mai clasice.

Nu voi trece aici în revistă multitudinea de dovezi pe care ştiinţa contemporană ni le aduce în sprijinul ideii că mecanismele biochimice ale specializării de reproducere sunt aceleaşi la om ca la toate mamiferele, nefiind practic schimbat din pleistocen încoace (ia vedeţi într-un dicţionar cât de demult a fost asta!). Dacă acest mecanism s-ar bizui doar pe dopamină, orice cuplu uman s-ar rupe în maxim 4 ani, după care fiecare dintre parteneri ar porni grăbit în căutarea unor noi situaţii stimulatoare şi provocatoare, menite să asigure acel amestec al genelor pe care străvechea specializare de reproducere l-a stabilit ca principiu fundamental în urmă cu multe milioane de ani.

Dar atunci … cum se explică longevitatea acelor cupluri care au adus pe lume o mulţime de descendenţi, şi îşi sărbătoresc emoţionaţi nunţi de argint sau de aur? Evoluţia biologică ne-a făcut cadou şi un „hormon al ataşamentului”, numit oxitocină, care ne împinge spre relaţii stabile, şi este la rândul său stimulat de astfel de relaţii. Un hormon care ne împinge spre obişnuinţă şi stabilitate, făcându-ne să ne obişnuim cu gustul mazării sau chiar cu apucăturile neplăcute ale partenerului nostru de viaţă.

Aici, deci, la intersecţia celor două mecanisme cu efect contrar şi cu o vechime care sugerează eternitatea, se joacă echilibrul vieţii noastre emoţionale. Să ne mai mirăm atunci că societatea omenească a făcut tot ce a fost capabilă pentru da putere de lege mecanismului oxitocinei? În definitiv, prospera şi îngâmfata lume a secolului 21 a fost creată nu de indivizi ahtiaţi de sex, care-şi abandonează copiii la întâmplare pentru noi aventuri erotice, ci de comunităţi umane numite familii, bazate pe solidaritate şi întrajutorare, care au asigurat protecţia membrilor săi şi au permis acumularea de bunuri materiale care au adus prosperitatea lor şi a descendenţilor.

Desigur, nu este obligatoriu ca tânărul secolului 21 să se supună mecanismului social de stimulare a oxitocinei. La fel, chiar dacă libertatea sexuală practic fără limite ar face posibilă căutarea perpetuă a noi şi noi valuri de dopamină, trebuie ca el să ţină seama de faptul că adevărata sa fiinţă este mult mai mult decât un reproducător neînfrânat; procedând astfel, el ar da ceasul evoluţiei înapoi cu milioane de ani- şi ar fi cu adevărat păcat, ţinând cont de paleta practic infinită de valori de tot felul pe care în secolul 21 el o poate adăuga sie însuşi…

Perenitatea unei specializări precum aversiunea faţă de durere dovedeşte la rândul ei vechimea condiţionărilor biologice ale fiinţei noastre. Mai mult chiar, secolul 21 pare un secol al spaimei de durere; o întreagă înfloritoare industrie farmaceutică nu face altceva decât să producă medicamente de prevenire sau combatere a durerii. Legată de componenta de supravieţuire a specializării de securitate, aversiunea faţă de durere ne va însoţi până la acea fază de evoluţie a umanităţii în care ne vom fi debarasat definitiv de corpurile noastre substanţiale şi pieritoare. Şi cum asta nu se va întâmpla poate niciodată…

Forma fizică este una dintre specializările a cărei perenitate este la fel de paradoxală precum aversiunea faţă de durere. În definitiv, existenţa omului din lumea  civilizată nu mai are o componentă fizică atât de pregnantă; cu toate acestea, niciodată în istoria umanităţii nu a existat o mai mare preocupare decât acum pentru forma fizică. Motivele sunt mai mult decât evidente; e suficient să ne gândim că revoluţia mediatică a ajuns să ne facă să ne ruşinăm de înfăţişarea noastră, de unde decurg nenumărate frustrări, comportamente aberante şi slăbiciuni morale de tot felul.

Fără îndoială, trebuie să acordăm trupului nostru o foarte mare atenţie. Prin hrană raţională şi activitate fizică trebuie să combatem în primul rând urmările nefaste ale sedentarismului. Un trup sănătos este principala premisă a unei vieţi pline de bucurii. Iar îngrijirea acestui trup a devenit unul din privilegiile majore ale omului contemporan, de care el ar trebui să beneficieze din plin, dar fără excese. Căci de aici până la muscularizări monstruoase şi solarizări sinucigaşe… e o cale foarte lungă, care dovedeşte pervertirea neîncetată a specializărilor cu care evoluţia a înzestrat omul.

Şi uite aşa, se ajunge la aberaţii precum aceea de la început de februarie 2006, şi care a fost dezbătută de mass media mondială: o fată manechin cu înălţimea de 175 cm şi cântărind 52 kg a fost eliminată de la o paradă a modei pe motiv că este… prea grasă! Ce paradoxal: într-o eră în care obezitatea face ravagii în rândurile naţiunilor dezvoltate, o persoană aflată la limita emacierii este considerată prea corpolentă!