FII TOT CEEA CE ESTI! (4)

FURNICĂ SAU LUCEAFĂR?

Aceasta este dilema oricărui om care a crescut până la înălţimea frunţii sale.

Înainte de a creşte, totul este foarte simplu. Opţiunea este una singură: să fii furnică! Adică, un soi de insectă socială fără relief şi fără glas, în rând şi în armonie cu suratele ei şi, pe deasupra, chiar „fericită” că se află într-o astfel de situaţie.

Dar omul este un fel de vas gol la început, şi pe care doar anii îl umplu. Cu ce se umple el? Cu apa propriilor izvoare, distilată sau tulburată de peripeţiile prin care omul trece. Pe ape tremură un plutitor: acesta este destinul omului. El hălăduieşte mult şi bine în zonele inferioare ale fiinţei, acolo unde domnesc pornirile primare şi instinctele care ne fac asemenea cu toate vieţuitoarele care ne-au precedat pe această planetă. Întemeiată pe instincte şi zbaterile pe care acestea le generează în făptura noastră, existenţa noastră este tenebroasă şi lipsită de strălucire. Momentele de bucurie sunt întemeiate pe hormoni şi pe satisfacerea instinctelor, şi nicidecum pe simţămintele morale şi pe împlinirile spirituale.

Fiinţa umană devine conştientă de faptul că are un destin de-abia atunci când plutitorul amintit mai sus ajunge în raza sa vizuală. Nu mă refer aici la nesfârşitele atenţionări pe care individul le primeşte de la cea mai fragedă vârstă, legate de viitoarele opţiuni către studii, meserie, căsătorie, familie, prestaţie socială ş.a.m.d. Într-un fel, care poate fi tragic pentru evoluţia sa, tânărul poate să-şi confunde destinul cu nesfârşita luptă împotriva presiunilor amintite. În felul acesta, tragic în viziunea mea, tânărul se va defini mai mult prin ceea ce nu vrea sa fie; şi, ocupat cu lupta împotriva celor care vor să-l destine unei vieţi de furnică (mai ştiţi adagiul preferat al vârstnicilor învinşi:”Ce crezi, că tu vei schimba lumea?”) el nu va putea niciodată ridica cu adevărat ochii spre tăriile în care luminează luceferii.

Desigur, nu suntem cu toţii sortiţi să fim luceferi. Dacă luăm în considerare o curbă aptitudini/specializări (foarte asemănătoare în fapt cu un „clopot Gauss”), vom vedea că la extremitatea superioară a distribuţiei, care nu este nici pe departe un rod al hazardului, se află cel mult 3% dintre subiecţii umani. Să presupunem că doar aceştia sunt luceferi? Statistic vorbind, aşa este…

Dar cum se aleg luceferii? Adică acele fiinţe umane care umplu cu strălucirea lor vieţile celorlalţi, şi ajung chiar să dea numele lor vreunei epoci din istorie?

Mai întâi şi-ntâi, nu poţi ajunge un luceafăr dacă nu ai hotărât că doreşti să devii unul.

După cum îţi explicam mai înainte, traseul evolutiv al unei fiinţe umane împlinite este

AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE

Autocunoaşterea începe atunci când faimosul plutitor ajunge în faţa ochilor tăi. Oricât de târziu se petrece aceasta (mai păstrez şi acum, cu profundă nostalgie, un breloc pe care scrie „Life begins at 40”…), poţi spune că de-abia în acel moment începe viaţa ta. Fiindcă de-abia atunci începi dialogul cu propria ta natură, de-abia atunci începi cu adevărat să creşti ca om; de-abia atunci începi să te cunoşti cu adevărat. De-abia atunci începi să-ţi conştientizezi destinul.

Nimic nu există dacă nu ne apare în conştiinţă. Înainte de aceasta suntem simple animale, mânate de instincte şi perfect necunoscătoare a faptului că există nişte legi în noi şi mai presus de noi care ne guvernează existenţa. Suntem atât de grăbiţi să experimentăm ( curiozitatea ne dă ghes, nu-i aşa?) încât nu ne dăm seama nici că există o lege a sofiologiei, legea plafonării performanţei globale, care transpusă în planul experienţei de viaţă ne arată că numărul de încercări traumatizante pe care „inima” noastră îl poate suporta este limitat. Şi, dacă la un moment dat, la o vârstă care este considerată „tânără”, aripile atârnă greoaie şi lucirea din ochi s-a stins, este fiindcă nesăbuita fiinţă umană a intrat în conflict cu cea de-a cincia lege.

Bunica mea maternă, femeie neinstruită dar cu bune calităţi de observator, spunea cu o dulce preţiozitate: „Lucrul cel mai important în viaţă este autocunoaşterea”. Sunt sigur că nu-i citise pe clasicii greci; toate convingerile ei veneau din lecţiile pe care i le servise viaţa timp de peste 60 de ani, şi ea le oferea la rândul ei celor care voiau s-o asculte.

Odată ajuns în acest punct, o întrebare mă torturează: de ce a trebuit ca bunica mea să fie înţeleaptă la 60 de ani, de ce eu am început un proces similar de-abia la 40 de ani, şi de ce mulţi nici măcar nu-l încep vreodată? Răspunsul este poate simplu: fiindcă prea puţini oameni, şi de obicei prea târziu, conştientizează necesitatea implicării active, conştiente, în propriul destin.

După cum spuneam mai sus, şi nu voi obosi repetând, această conştientizare este doar prima etapă în adevărata autocunoaştere. Bunica mea vorbea despre autocunoaştere, dar avea de fapt în vedere reacţiile organismului la diverşi factori externi, mai ales la hrană (ajunsese chiar la „rafinamentul” de a-şi inventaria râgâiturile şi vânturile!). Autocunoaşterea nu este inventarierea reacţiilor fiziologice, nici măcar psihice. Autocunoaşterea este investigarea mecanismelor, de multe ori oculte, care produc acele reacţii. Şi, mult mai presus de aceasta, şi mult mai importantă, este investigarea resorturilor intime care generează imboldurile, elanurile, poftele, temerile, urile, mâniile, orgoliile şi invidiile noastre.

E greu? Păi sigur că e greu! Cine a zis că ar putea fi uşor? M-aţi auzit pe mine afirmând aşa ceva? Şi greul începe doar atunci când, în sfârşit, VEZI! În faţa ochilor îţi joacă un plutitor neastâmpărat, care te avertizează că te confrunţi cu o problemă de care nu mai ai cum să scapi. Nu mai ai, de fapt, decât un singur fel de scăpare: să mergi până la capăt, cu speranţa că vei atinge acel capăt înainte de a ţi se sfârşi zilele…

Şi mai ai multe de făcut după ce ai înaintat bine pe tărâmul autocunoaşterii.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu ai puterea de a lua decizii. Bune, rele, ia-le! Singurul rău pe  care nu-l poţi îndrepta este moartea; altfel, multe se pot repara, şi din toate se poate în mod sigur învăţa. Dar… atenţie la cea de-a cincia lege! Decizii luate la întâmplare, haotic şi discreţionar, îţi vor secătui puterile înainte de a şti cum să le foloseşti spre beneficiul tău. Te vei lupta cu morile de vânt până oboseala, şi nu duşmanii, te va doborî de pe cal. Singura salvare este să greşeşti în mod inteligent, adică după o chibzuinţă cât mai matură (am zis matură, nu îndelungată!). Iar aspectul cel mai important în acest proces, şi semnul plenar al maturităţii, este asumarea.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu-ţi asumi rezultatele deciziilor tale. Ţine minte: nu eşti decât ceea ce ţi-ai asumat! Poţi să-şi analizezi trecutul, să-l întorci pe toate feţele, să-l rescrii cu măiestrie punând pe seama altora toate greşelile şi neîmplinirile tale; în faţa oricărei judecăţi nu vor rămâne din tine decât acele situaţii, atitudini şi fapte pe care ţi le-ai asumat. În care te-ai făcut una, trup şi suflet, atitudine şi voinţă, cu cauzele şi cu urmările acelor atitudini şi fapte. La extrema opusă, un rezultat similar poate produce refuzarea severă a asumării; într-o astfel de viziune, singura victorie poate fi negarea luptei…

Şi asta e greu! Şi doare! Câteodată, a dracului de tare! Dar, nu uita, tu vrei de fapt să te transformi din furnică în luceafăr; adică, din animal într-un soi rar de om care nu are păcatul animalic de a se salva prin fugă imediat ce apare un pericol. În atitudinea sa de viaţă, în solidaritatea cu faptele sale, omul trebuie să fie precum acel soldat japonez care mai era în război cu Statele Unite la 30 de ani de la terminarea conflictului: neclintit de pază la principiile pe care le-a pus la baza existenţei sale.

Ai grijă, e valabilă şi reciproca. Nimic nu este mai dăunător în viaţă decât asumarea lipsită de orizont, vecină cu încăpăţânarea prostească. La fel de importantă cum este asumarea în sine, ca atitudine neechivocă faţă de propriul tău destin, este cunoaşterea limitelor, adică să ştii ce să decizi şi ce să-ţi asumi în limitele puterilor tale. Istoria este plină de exemple de oameni care şi-au asumat lucruri peste puterile lor, transformându-se în Sisifi jalnici, a căror singură izbândă a fost că au împiedicat insensibilul bolovan s-o ia la vale, peste trupul lor şi-al altora.