I. OMUL ŞI IEPURAŞUL
V-aţi gândit vreodată cât de uşoară este viaţa animalelor în comparaţie cu viaţa oamenilor? Nu mă refer aici la geamuri termopan, apă caldă, becuri cu zecile, autoturisme confortabile etc. etc. Privită din acest unghi, viaţa oamenilor pare a fi net superioară. S-ar zice că peşterile de ciment şi sticlă ne asigură o protecţie ideală împotriva agresiunilor la care ne supune viaţa.
Oare?
Să încercăm un joc al imaginaţiei. Pune-te, stimate cititor, în pielea unui iepuraş. Şi pleacă la o plimbare prin pădure (de fapt, în căutarea hranei, fiindcă iepuraşii adevăraţi nu prea au timp de plimbare…). Deodată, de după un copac sare lupul cel fioros (de fapt, nu e fioros, vrea şi el să pună ceva pe o măsea, nu-i aşa?). Ce faci? Fugi! Fugi de-ţi sfârâie călcâiele! Şi dă-i, şi fugi, până când lupul a rămas departe în urmă…
Până aici, omul şi iepuraşul se aseamănă. Amândoi fug din faţa primejdiei, cu amendamentul că omul, atunci când nu are de ales, mai şi luptă…
De aici încolo, însă, totul este diferit. Iepuraşul va putea trece cu nepăsare, de nenumărate ori, pe lângă copacul de după care a apărut lupul. Atitudinea sa faţă de problemele existenţei este guvernată de răspunsul instantaneu la stimulii interni sau externi (Sunt în pericol? Fug! Îmi este foame? Plec în căutarea hranei…). Omul, în schimb, înzestrat cu darul otrăvit al memoriei, va începe să tremure de fiecare dată la vederea copacului blestemat, şi imaginaţia sa va plasa invariabil imaginea lupului în umbra, de acum ameninţătoare, a trunchiului viguros.
Mai mult chiar, iepuraşul nostru va putea trece liniştit şi decontractat pe lângă fiecare copac din pădure, fără a-şi pune plin de teamă întrebarea: „De după care copac va ieşi astăzi lupul?”. Blagoslovit cu alt dar otrăvit – anticiparea – omul se va uita cu teamă la fiecare copac, şi acumularea acestor experienţe tensionate va duce la instalarea în viaţa sa a unui musafir pervers şi neiertător: angoasa.
Memoria ne alimentează angoasa. Memoria şi angoasa sunt cei doi dragoni tenebroşi ai psihicului nostru. Memoria ne face să retrăim acele experienţe neplăcute care duc, treptat, la instalarea angoaselor. Şi, cu atât mai pervers, ne face să ne amintim însăşi stările de angoasă, ducând la forma supremă de înstrăinare a omului de propriul destin: teama de angoasă!
Şi uite aşa, omul nu mai este nicidecum disponibil să-şi trăiască prezentul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu