ZBURDĂLNICIE

Acu’ vreo două ore discutam cu un prieten despre o chestiune de interes comun. Şi mi-a pus o serie de întrebări, între care au apărut şi: „Dar cutare nu te-a mai căutat? Iar celălalt, nu ţi-a mai dat nici un semn?”

Răspunsul a fost destul de încărcat de tristeţe: „Nu”.

Şi mi-am adus aminte de veveriţe. Am fost de curând la Londra, şi acolo am văzut cea mai mare populaţie de veveriţe în libertate, trăind prin parcuri, în preajma oamenilor. Dar să ne înţelegem: nu veveriţe care apar şi dispar, şi care se feresc sfioase din calea omului, ca în mult-lăudata noastră Vatra Dornei... dimpotrivă, simpatice haite de veveriţe, câte 4-5 odată, care se apropie dezinhibate de oameni, cerându-şi tainul de seminţe şi pâine. Într-una din nenumăratele poze pe care le-am făcut nu apare decât burtica păroasă a unei veveriţe, preocupată să caute mâncare în spatele aparatului de fotografiat.

În rest, veveriţele trăiesc aşa cum sunt ele obişnuite din vremurile în care omul nu era decât un vis al naturii; hălăduie sprinţare pe pajişti, îngropând cu frenezie alune şi seminţe, şi cu aceeaşi frenezie căutând după o vreme alunele şi seminţele a căror locaţie s-a şters demult din  creieraşul lor. Un comportament foarte natural şi liber, numai bun pentru nişte fiinţe atât de pline de viaţă şi de sprinteneală.

Dar oare un astfel de comportament este indicat pentru oameni? Îi vezi că apar cu codiţa ridicată, semn de mare interes şi de adâncă preocupare pentru ceea ce ei îşi închipuie să ai putea însemna pentru ei. De multe ori, vizita e scurtă, timp de o privire aruncată şi o fluturare din coada stufoasă. Pe urmă, veveriţa-om pleacă ţopăind pe pajişte, iar tu ai rămas acolo, ca o alună îngropată, fără nici o speranţă că din atât va putea să crească un copac.

Şi uite aşa, pentru mulţi dintre noi, viaţa devine o colecţie de alune îngropate aiurea, de care nu ne vom putea bucura, despre care nici măcar nu vom şti dacă au rodit în vreun fel. Alergăm tot mai greoi pe pajiştile vieţii, fără a avea răbdarea de a ţine minte unde se află roditoarele seminţe şi, cu atât mai mult, fără a avea grija de a le veghea triumfătoarea creştere.

Nu fiţi veveriţe. Fiţi Oameni când vă îngropaţi seminţele.

NOTHING ELSE MATTERS

Ne irosim vieţile.

În căutări deşarte, în zbateri dureroase, în întrebări chinuitoare. Toate, dar toate, născute din inutila noastră strădanie de a ne opune inevitabilului, de a lupta pentru imposibil, şi de a preveni improbabilul. Sofiologia ne învaţă să nu facem nimic din toate acestea... dar noi, chiar dacă ne împiedicăm câteodată de aceste adevăruri, ne ridicăm , ne scuturăm de praf, şi ne continuăm cursa nebunească a vieţii.

Şi, uite-aşa, ajungem să nu ne dăm poate niciodată seama ce este important în viaţă.

Bine-nţeles, cum să ne dăm seama ce este important în vieţile noastre, când noi tocmai lucrăm cu râvnă la irosirea lor? Aveţi chiar dreptul să fiţi „supăraţi” pe mine; cum adică, voi nu vă vedeţi capul de atâta trudă, şi mai vin şi eu să vă spun că nu faceţi ce trebuie?

Am un sentiment din ce în ce mai preganant că nu mai ştim cum să facem pentru a ne valorifica vieţile. Trăim ca nişte plante: ne dorim sol hrănitor, apă, oxigen şi lumină, ne dorim să nu vină un îngheţ sau o grindină, sperăm că vom putea înflori vreodată şi pe urmă ne vom risipi sămânţa fertilă în cele patru vânturi.

Doar atât? Să fie destul atât pentru a justifica o viaţă de om? Eu cred că unul dintre puţinele atribute morale care ne deosebesc de plante şi, în general, de toate vieţuitoarele terestre, este puterea de a ne face ordine în viaţă, de a alege prin puterea voinţei (atenţie, nu este vorba aici despre liberul arbitru!) acele cărări ale vieţii care să ne aducă mai aproape de bucuria împlinirii, şi să ţină departe de noi amărăciunea neîmplinirii şi a lipsei de rost.

Am înţeles pe deplin acest adevăr ascultând azi balada lui Metallica „Nothing Else Matters”.

Nimic altceva nu contează. Dacă vrem să nu ne mai irosim viaţa, atunci trebuie să continuăm să cercetăm şi să căutăm până vom găsi acel lucru, sau acea activitate, în faţa căreia toate grijile, toate zbaterile, toate întrebările să pălească precum stelele în faţa soarelui triumfător.

Modeştii ţărani din Okinawa îşi întemeiază centenarele existenţe pe trei piloni.

Hara hachi bu înseamnă să nu mănâncă niciodată pe săturate.

Nan kuru nai sa înseamnă „răul nu va veni”. Dacă cumva va veni, avem destul timp atunci ca să ne ocupăm de el.

Ikigai înseamnă „ceea ce face ca viaţa să merite trăită”.

Voi pentru ce vă trăiţi viaţa? Găsiţi-vă ikigai-ul. Nimic altceva nu contează.

O CEAŞCĂ AMARĂ

Astă-noapte am visat.

„Ei şi!” veţi spune „Ce mare scofală? Toată lumea visează!”

De acord, dar eu nu prea aveam obiceiul să visez... Sau, mai precis spus, nu ţineam minte nimic, chiar dacă, probabil, mi se dezlănţuia şi mie câteodată dansul nocturn al neuronilor. Nopţile mele erau întunecate, liniştite şi odihnitoare.

De când în viaţa mea s-au îngrămădit întâmplările nefericite, visele s-au pornit să-mi populeze nopţile. Ciudate, absurde, miraculoase, iraţionale. Ce mai...vise! Nici somnul meu nu mai este ce era... o punte lină şi odihnitoare între două perioade de activitate. Acum mă trezesc cu capul tulbure, ca un ecran pe care un aparat de proiecţie stricat proiectează la întâmplare frânturi din peliculele derulate de-a lungul nopţii.

Deci, am visat. Un vis care m-a zguduit până în adâncuri. Am visat că eram aşezat într-unul din fotoliile care acum populează livingul nostru. Dar în faţa ochilor nu aveam televizorul aninat de perete, ci fereastra casei părinteşti din Gherla, prin care vedeam,de altfel, peisajul obişnuit: casa măruntă din faţă, dealul înverzit din fundal şi, mai ales, cerul înalt şi siniliu, luminos şi populat de păsări în zbor agale.

Acea fereastră fusese una dintre principalele mele ieşiri către lume. Cealaltă fereastră a camerei pe care o împărţeam cu bunicii mei era „rezervată” pentru aceştia; aici se aşeza bunica mea pentru a iscodi pe trecători, aici se aşeza bunicul meu pentru a citi concentrat groasele romane ale clasicilor. Întrucât eu eram în permanenţă în grija bunicilor, nu puteam hălădui pe străzi după pofta inimii mele; în consecinţă, o parte din curiozitatea mea de cunoaştere a lumii se manifesta prin lungi ocheade aruncate prin geam. La fel, imaginaţia mea se dezlănţuia adesea în preajma acelui geam, care-mi oferea o deschidere asupra lumii care servea drept trambulină viselor mele. Câteodată, priveam concentrat prin geam, la fel cum ghicitoarea priveşte globul său de cristal. Desigur, nu puteam vedea mare lucru... dar cât de limpezi erau acele vise, şi cât de curate erau acele elanuri!

Deci, astă-noapte priveam prin acel geam magic. Eram aşezat în fotoliu- un prim semn al oboselii. Obosit îmi era şi sufletul; nimic din încântarea şi patosul copilăriei, nimic din strălucirea acelor vise care-mi întăreau aripile. Peisajul era cel bine-cunoscut, însă un singur gând îmi cutreiera prin creier: „Acesta este viitorul, iar eu nu doresc acest viitor”. Un singur sentiment mă anima: teama de viitor, respingerea viitorului, dorinţa de a-l ţine departe de mine. Ca şi cum aş fi dorit să trag o draperie grea peste geamul pe care atât îl iubeam.

Cum aş putea să-mi explic această atitudine faţă de viitor?

Mai întâi de toate, trebuie să admit că viitorul este mult mai scurt acum decât era acum 50 de ani. Când de-abia mă ridicasem din ţărână viitorul părea nesfârşit, întinzându-se ca o pânză luminoasă până la un orizont infinit. Pe această pânză urma să brodez eu, cu hărnicia paşilor mei şi cu strădania mâinilor mele, o cale a mea, unică şi glorioasă (să nu uităm că am fost şi eu „tânărul infinitelor posibilităţi”).

Pe urmă, să nu uităm că trecutul este mult mai lung... nu neapărat măsurat în ani, cât mai ales în trăiri din acelea care îţi lasă sufletul pustiit şi amar. În acele vremuri îndepărtate întreaga mea familie era în preajma mea, şi fericirea copilărească în care mă scăldam mă cuprindea cu totul. Azi, nici unul dintre ei nu mai este în această lume, iar eu nu mai pot să-i văd sau să-i simt nici măcar în vis.

Băierile cerului stau închise. Solitudinea devine tot mai apăsătoare. Acesta este viitorul pe care eu îl resping în vis, dar trebuie să-l trăiesc cu ochii deschişi.

Poate că şi  acesta este unul din rolurile viselor: să ne oblige să vedem acea realitate care există în noi şi pe care noi o ignorăm sau, mai rău, o respingem.