Da, acum ştiu. Acum ştiu cum este iubirea unui câine, şi pentru ce ea este
ceva fără seamăn în Univers.
Am înţeles acest lucru dis-de-dimineaţă, când am
ieşit din casă şi am văzut luându-şi zborul de pe streşină cucuveaua care, al
nu-ştiu-câtelea an la rând şi-a făcut cuib la mine în pod. Strigiformele sunt
zburătoarele mele favorite, aşa că – în ciuda oricăror superstiţii sau păreri
contrare – am primit-o cu mare drag. Într-un an i-am salvat chiar puii de la o
moarte sigură, după ce aceştia s-au rostogolit golaşi şi neajutoraţi pe
acoperişul înclinat.
În ciuda bunelor şi manifestelor mele intenţii,
cucuveaua continuă să se poarte ca şi cum eu aş fi un pericol potenţial. La fel
se poartă şi iepurii, aricii, fazanii, vulpile, căprioarele, vrăbiile,
sticleţii, ulii, şoimii, şi ţărcile, şi să nu uităm, desigur, ciorile, pe care
le întâlnesc zilnic pe drumul prăfuit al Soporului sau în curtea casei. Când
sunt singur în maşină (cum altfel, cine m-ar auzi mi-ar scoate povesti că-s
nebun...) vorbesc cu ele, şi le adresez cuvinte drăgăstoase... dar niciodată,
niciodată intenţiile mele binevoitoare nu sunt luate în seamă.
Tot astfel se poartă şi oamenii. Oameni care au
clădit o civilizaţiei a minciunii, prefăcătoriei, neîncrederii, perfidiei şi
manipulării. Începând cu banalul „nu
vorbi cu străinii” până la spionajul între state practicat la nivel de artă,
trăim într-o neîncetată reţinere amabilă, sau teamă disimulată, sau neîncredere
agresivă. Într-o lume în care fiecare îşi urmăreşte cu înverşunare binele
propriu, şi îşi închipuie de multe ori că-l poate obţine doar în competiţie sau
contrapunere cu tine şi cu interesele tale, încrederea este un concept din ce
în ce mai abstract, din ce în ce mai prăfuit, lăsat pe seama idealiştilor,
visătorilor sau fraierilor.
Într-o astfel de lume, ultimii cavaleri fără
prihană au rămas câinii. Ei trăiesc doar pentru a merita încrederea celui pe
care l-au acceptat drept stăpân (când mai aveţi de-a face cu câini „agresivi”,
amintiţi-vă că ei sunt astfel doar fiindcă au simţit că aceea se aşteaptă de
la ei- şi atunci, cum ar putea ei să trădeze încrederea care le-a fost
acordată?). Într-o lume în care orice trădare omenească pare a fi foarte uşor justificată
în numele binelui personal, câinii se încăpăţânează să ducă sacrificiul până la
ultima limită, acceptând moartea pe mormântul stăpânului, sau căutându-l de-a
curmezişul unui întreg continent.
Voi, cei care vedeţi în câini doar nişte animale,
nu aveţi teamă: nu am de gând să vorbesc despre câini ca despre îngeri. Spun
doar atât: trăim într-o lume în care, dacă dorim cumva o iubire curată, nu o
mai găsim în rândul oamenilor, ci al câinilor. Citim metri după metri de
literatură stupid-motivaţională, ne uităm la pălăvrăgeli televizate unde „aflăm”
care sunt căile iubirii în această lume.
Ba ne mai şi ducem la conferinţe, simpozioane, seminarii si psihodrame unde suntem învăţaţi
să ne îmbrăţişăm şi să ne împărtăşim iubirea...
Pe urmă, ne ducem acasă, şi constatăm că
încrederea neţărmurită, şi dăruirea deplină, şi iubirea necondiţionată le găsim
mai degrabă în licărul ochiilor veseli, în tropotul picioarelor vioaie, în
zbaterea cozii bucuroase decât în tovarăşii noştri umani, care au
sensibilităţi, fragilităţi, priorităţi, neputinţe, „individualitate”, „personalitate”,
elanuri deşarte şi temeri neîntemeiate... trebuie să continui pomelnicul?
Constatăm cu tristeţe că, în ultimă instanţă, majoritatea fiinţelor omeneşti
este la fel de neîncrezătoare şi temătoare precum cucuveaua care s-a repezit în
văzduh în limpezimea frumoasei dimineţi de mai.
Aşa că, oricât de rău ar suna pentru oameni,
trebuie s-o spun: iubirea unui câine este ceva fără de seamăn în Univers. Nu mai
umblaţi pe la alţi oameni pentru a învăţa cum să iubiţi; pur şi simplu, uitaţi-vă în ochii unui câine.
