Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu de unde a apărut.
Îmi amintesc însă cu precizie că am găsit-o dormind pe pragul încăperii, cu
intrare directă din stradă, care-mi servea drept birou acum 20 de ani.
A doua zi,
profitând de uşa larg deschisă, s-a furişat înăuntru. Modestă şi supusă, dar şi
plină de vioiciune, cu privirea caldă şi jucăuşă, cu blana albă punctată cu
pete negre, părea a fi un amestec de Terrier cu... multe alte rase de talie
mică. Într-un fel, foarte obscur, îmi dorisem mereu un câine; aşa că am
adoptat-o şi, văzând că zile de-a rândul nimeni nu o caută, am numit-o ca pe
prima căţeluşă care a „adulmecat” spaţiul cosmic: Laica.
Inteligenţa ei ne-a
şocat din prima clipă. Numele şi l-a acceptat şi recunoscut de îndată ce l-am
rostit. La fel s-a petrecut şi cu toate interdicţiile care făceau acceptabilă
convieţuirea cu un câine de pripas; după ce am surprins-o lipăind din vasul cu
lapte pus la răcit pe gresie, a fost suficientă o singură admonestare pentru ca niciodată
să nu mai depăşească pragul casei. Când uşa era deschisă, băga doar capul, fără
să păşească peste prag, şi dădea expresie, în modul ei inimitabil, plin de
entuziasm şi tandreţe, bucuriei de a fi cu stăpânii ei.
Aţi înţeles,
desigur, că exista o anumită distanţă între noi şi ea. Era adorabilă în
sinceritatea şi dăruirea ei, vioiciunea şi inteligenţa ei ne aduceau o
permanentă încântare; dar necunoaşterea antecedentelor ei ne-a făcut să ne
temem de eventualele boli pe care le-ar putea purta, iar lipsa de experinţă nu
ne-a lăsat să înţelegem ce ar putea face un veterinar pentru a-i asigura o
sănătate convenabilă.
Singura căreia nu-i
păsa de astfel de considerente era Laica. Îşi făcuse culcuş într-una dintre
pivniţele casei, unde dormea pe un sac de rafie plin cu rumeguş, mânca cu
entuziasm tot ce-i ofeream din preaplinul prânzurilor noastre, şi îşi petrecea
o bună parte din zi pândind vigilentă pe sub poartă orice mişcare se producea
pe stradă. Apucăturile de cîine fără căpătâi se manifestau cu putere: o zbughea
pe stradă la fiecare ocazie, dând raite înflăcărate prin cartier (nici până azi
nu am cerut scuze familiei Suciu pentru faptul că Laica le-a mâncat într-o zi
friptura!). Reuşea acest lucru chiar şi atunci când era în călduri, rezultatul
fiind câteva serii de pui splendizi, produşi parcă prin clonare, şi pe care nu
am avut mari dificultăţi să-i plasăm pe la cunoştinţe şi prieteni.
O să vă puneţi
poate întrebarea: ce este atât de deosebit în viaţa căţeluşei de pripas Laica,
încât să merite relatarea într-un blog? Doar fiecare câine aduce bucurie şi
amuzament stăpânului său, nu-i aşa? Trebuie deci să vă vorbesc despre destinul
nepereche, destinul măreţ al căţeluşei Laica.
Era o iarnă
geroasă. Laica îşi făcea apariţia foarte rar din pivniţa care-i servea drept
bârlog. Mai mult chiar, am remarcat că timp de mai multe zile mâncarea a rămas
neatinsă, fapt care m-a determinat să pornesc în căutarea sa. Am găsit-o pe
sacul său, slabă şi febrilă, tremurând din toate încheieturile, privindu-mă
disperată cu ochii împăienjeniţi de febră. Am ridicat-o cu grijă de pe sac, şi
am avut un şoc care şi azi, după atâţia ani, mă cutremură: laba din stânga
spate era imensă, tumefiată şi neagră, şi lipsită de păr datorită râvnei
disperate cu care Laica încercase să o „vindece”, lingând-o timp de atâtea
zile.
Ce se întâmplase?
Ştiţi poate obiceiul cîinilor, de a se roti în culcuş pentru a găsi o poziţie
mai bună. Făcând aşa, un fir de rafie i se încolăcise pe picior,
strangulându-l, producând stază şi gangrenă. Cu foarfeca purtată de o mână tremurândă
am eliberat-o pe Laica din strânsoarea ucigaşă şi, nefiind priceput în
evaluarea şanselor sale de supravieţuire, m-am mulţumit să-i pun la îndemână un vas cu apă, şi am plecat
ruşinat că nu pot face mai mult pentru ea...
Timp de trei zile,
din pivniţă au răzbătut prin planşeul gros urlete înfiorătoare. O vedeam pe
Laica în chinurile morţii, şi nu rare erau momentele în care plângeam
gândindu-mă la suferinţa prin care dragul meu tovarăş trecea fără vină. După
care ... tăcere! Dar gîndurile mele negre erau acum şi mai intense, complicate
de sentimentul de vinovăţie şi de anticiparea imaginii unui trup din care
suferinţa a stors viaţa până la ultima sa picătură.
Au trecut două zile
de îndoială. Stăteam chiar în capul scărilor, încercând să-mi fac curaj să
cobor în pivniţa unde Laica trăise infernul ultimelor sale zile ... cînd am
auzit mişcare şi ... MINUNE! ... Laica a apărut vie, slabă dar întreagă ... ba
nu, nu era întreagă! ... piciorul stânga spate lipsea de la genunchi în jos...
şi Laica venea spre mine şonticâind, mai să fie trântită la pământ de
îndârjirea cu care îşi balansa drăgăstos coada!
Lacrimile pe care
le-am vărsat atunci sunt eterne, căci constat, în timp ce scriu, că sunt la fel
de fierbinţi după trecerea a două decenii. La început, ele însemnau bucuria de
a o vedea pe Laica vie; pe urmă, ele au izvorât dintr-un sentiment pe care cu
greu îl pot defini. Aţi înţeles, desigur, că urletele care străbăteau din
pivniţă nu erau urlete de agonie, ci erau strigătele de luptă ale acestui
neînfricat tovarăş al nostru, care se hotărâse să elimine răul din trup,
rozându-şi piciorul până la ultima fărâmă cuprindă de boală.
Cum poţi defini
ceea ce simţi în faţa unei asemenea dovezi de iubire de viaţă, de dăruire în
trăirea propriului destin, de curaj în înfruntarea durerii şi a suferinţei?
Apreciere, admiraţie, entuziasm,
compasiune, iubire... umilinţă chiar? Eu plângeam din toate acestea,
copleşit de intensitatea emoţiei, şi incapabil pentru moment să înţeleg că
acest moment îmi va schimba viaţa pentru totdeauna.
Mi s-a schimbat
viaţa, fiindcă viziunea mea asupra vieţii a fost schimbată radical. Noi,
oamenii, ne panicăm imediat ce apare o problemă, alergăm în dreapta şi-n
stânga, ne lamentăm fără încetare şi cerem disperaţi ajutor, fără să ne gândim
la pilda unei căţeluşe modeste, care n-a avut drept altă armă în pivniţa
întunecoasă în care lupta cu moartea iminentă decât iubirea de viaţă. Aceasta a fost arma! ... dinţii n-au fost
decât un instrument.
Vreau să vă spun că
Laica a trăit! Lipsa piciorului nu părea s-o deranjeze prea mult sau, altfel
spus, a continuat să ducă aceeaşi viaţă în ciuda lipsei. În anul următor,
urmare a unei escapade la care era atât de maestră, a rămas şi gestantă(cum
clocotea în ea pofta de viaţă! cum se exprimau cu putere în ea chemările care
întemeiază acest Univers!). De aici i s-a tras şi pieirea: era greoaie, şi nu a
putut traversa strada la timp, şi o maşină care venea în viteză...
Nu are mormânt.
Nici nu trebuia. În sufletul meu va fi mereu o floare proaspătă alături de amintirea
ei. Din amintirea ei se naşte patosul acestei mărturii.
În momentele în
care ne plângem de dureri sâcâitoare şi despre oameni nesuferiţi, să ne amintim
de modesta căţeluşă care a trecut prin purgatoriul durerii de nespus pentru a
ne învăţa cum trebuie să trăim, cu curaj, dăruire şi iubire, viaţa noastră de
oameni făloşi.
Şi, vă rog, cînd
doriţi să vorbiţi despre eroii voştri şi viaţa lor pilduitoare, recitiţi mai
întâi, cu umilinţă, mărturia despre
viaţa fără seamăn a căţeluşei de pripas Laica.
