POARTA

Am descoperit o scriere de-a mea, veche de când lumea (...1971 -sic!- aveţi dovada că "scrierile din sertar" există cu adevărat!). Ea mi-a adus o mare emoţie, întrucât vorbeşte depre o vreme când mai aveam timp să stăm tihnit pe o bancă, sau să derulăm o bandă de magnetofon în căutarea piesei muzicale favorite...
Tot ea mi-a dezvăluit ceva despre mine: ceea ce-mi imaginam că fac pentru imaginarul meu prieten orb, fac acum prin toate strădaniile mele, şi pentru toţi cei care-şi ating viaţa de viaţa mea.
Şi am mai aflat ceva, de această dată despre noi toţi: atunci când doreşti foarte mult să împlineşti ceva, vei găsi negreşit o cale.

POARTA

(... Timpul era prea frumos ca să catacdisesc să fac ceva. Stăteam pe o bancă şi-mi alungam sistematic din minte toate gîndurile care îndrăzneau să-mi tulbure liniştea vătuită.)

Meditaţia îmi fu tulburată de un bocănit clipocit pe asfalt. Bocănitul se opri în faţa mea; intrigat, ridicai privirea şi văzui un orb, cu baston alb şi cu ochelari fumurii ce-i acopereau găvanele ochilor reci. Cu capul ridicat atent, pipăia locurile cu vîrful tocit al bastonului, căutînd să surprindă orice foşnet edificator.

Pipăind cu grijă marginea băncii, se aşeză. Apoi, deodată, înştiinţat parcă de un simţ ascuns de prezenţa mea, spuse, fără să întoarcă capul:

-          Sper că nu vă deranjez...

-         "Deloc... Poftim...

Simţind parcă că am devenit atent, spuse încet:

-          Nu vă supăraţi, domnule... e soare sau e înnorat...?

-          E soare. Toate păsărelele s-au ascuns.

-          Domnule, vă rog să-mi spuneţi: cum arată o păsărea?

-          Cum arată... E cu pene, mică, delicată, şi cântă... Dar, cum, n-ai văzut niciodată o pasăre?

-          Nu, domnule. Eu sunt orb din naştere.

(Totul se prăbuşi. Încercam să mă pun în situaţia omului ale cărui zile şi nopţi nu au fost altceva decît o continuă noapte, a cărui existenţă n-a fost decît o trudnică bîjbîială în căutarea drumului îngust care să-i călăuzească paşii...)

Orbul se zidi într-o muţenie totală. Plecai în vîrful picioarelor, lăsîndu-l să privească sumbra noapte ce-i învăluia ochii...

.   .   .

A doua zi, l-am regăsit pe aceeaşi bancă. Mă auzise venind, şi spuse cu un zâmbet uşor:

-          Ştiam că o să reveniţi, domnule.

-          Eraţi atât de sigur?

-          Presimţeam.

Mă aşezai lângă el. El spuse:

-          E frumoasă lumea, domnule?

(Omul vrea să cunoască, să vadă lucruri noi. Ochii lui avizi caută în jur. În viaţa sa, omul vede multe lucruri. Puţine însă din cele ce-ar putea şi-ar trebui să vadă... Cîte-ar avea de văzut un orb...?!)

-          E frumoasă... E foarte frumoasă!

-          De ce?! De ce?! Dumneavoastră vă plac bibelourile?

-          Desigur.

-         Mi-au dat şi mie să pipăi un bibelou. O formă oarecare, un material neted... nimic mai mult... Şi-apoi munţii... vă plac munţii, domnule?

-         Negreşit, sunt magnifici.

-         De ce? Mi-au dat să pipăi un muşuroi, o cocoaşă... O umflătură, atâta tot! Unde e frumuseţea lor, atât de lăudată? Care-i farmecul lor?

Îşi rezemă fruntea în baston.

(Pentru acest om, verdele crud al ierbii, albastrul profund al cerului, smalţul unui ulcior, penajul unei păsări, pastelurile unui tablou, roşeaţa din obrajii copiilor, rămîn secrete eterne şi fără putinţă de cunoaştere. Pentru el, o poartă spre lume era închisă. Îi rămânea zgomotul, gălăgia ţevilor de eşapament, vocile oamenilor şi... muzica. Da, muzica... muzica!)

.   .   .

A doua zi, l-am dus pe orb la mine acasă. Ştiam că am undeva, pe o bandă de magnetofon, prima parte din Simfonia a cincea de Beethoven. L-am aşezat într-un fotoliu, apoi i-am spus:

-         Prietene, să ştii că munţii sînt foarte frumoşi. E o luptă gigantică între înalt şi adînc. E zborul pămîntului spre cer.

Se vedea pe faţa lui că nu înţelegea şi nu mă credea. Atunci, am apăsat pe butoanele megnetofonului. La început, orbul a ascultat distrat acordurile grave. Dar, pe măsură ce muzica îi sugera adîncimea întunecată a destinului în contrapunere cu năzuinţa luminoasă spre înalt a fiinţei umane, deveni atent, cu gura întredeschisă, cu nările fremătînde.

Cînd muzica s-a terminat, orbul a rămas o vreme nemişcat. Din găvanele reci ale ochilor curgeau lacrimi. Îmi căută mîna, apoi, strîngînd-o cu putere, îmi spuse cu un tremur în glas:

-          Vă mulţumesc. Munţii sînt foarte frumoşi!

IUBIREA NEPERECHE

            Da, acum ştiu. Acum ştiu cum este iubirea unui câine, şi pentru ce ea este ceva fără seamăn în Univers.

Am înţeles acest lucru dis-de-dimineaţă, când am ieşit din casă şi am văzut luându-şi zborul de pe streşină cucuveaua care, al nu-ştiu-câtelea an la rând şi-a făcut cuib la mine în pod. Strigiformele sunt zburătoarele mele favorite, aşa că – în ciuda oricăror superstiţii sau păreri contrare – am primit-o cu mare drag. Într-un an i-am salvat chiar puii de la o moarte sigură, după ce aceştia s-au rostogolit golaşi şi neajutoraţi pe acoperişul înclinat.

În ciuda bunelor şi manifestelor mele intenţii, cucuveaua continuă să se poarte ca şi cum eu aş fi un pericol potenţial. La fel se poartă şi iepurii, aricii, fazanii, vulpile, căprioarele, vrăbiile, sticleţii, ulii, şoimii, şi ţărcile, şi să nu uităm, desigur, ciorile, pe care le întâlnesc zilnic pe drumul prăfuit al Soporului sau în curtea casei. Când sunt singur în maşină (cum altfel, cine m-ar auzi mi-ar scoate povesti că-s nebun...) vorbesc cu ele, şi le adresez cuvinte drăgăstoase... dar niciodată, niciodată intenţiile mele binevoitoare nu sunt luate în seamă.

Tot astfel se poartă şi oamenii. Oameni care au clădit o civilizaţiei a minciunii, prefăcătoriei, neîncrederii, perfidiei şi manipulării.  Începând cu banalul „nu vorbi cu străinii” până la spionajul între state practicat la nivel de artă, trăim într-o neîncetată reţinere amabilă, sau teamă disimulată, sau neîncredere agresivă. Într-o lume în care fiecare îşi urmăreşte cu înverşunare binele propriu, şi îşi închipuie de multe ori că-l poate obţine doar în competiţie sau contrapunere cu tine şi cu interesele tale, încrederea este un concept din ce în ce mai abstract, din ce în ce mai prăfuit, lăsat pe seama idealiştilor, visătorilor sau fraierilor.

Într-o astfel de lume, ultimii cavaleri fără prihană au rămas câinii. Ei trăiesc doar pentru a merita încrederea celui pe care l-au acceptat drept stăpân (când mai aveţi de-a face cu câini „agresivi”, amintiţi-vă că ei sunt  astfel doar fiindcă au simţit că aceea se aşteaptă de la ei- şi atunci, cum ar putea ei să trădeze încrederea care le-a fost acordată?). Într-o lume în care orice trădare omenească pare a fi foarte uşor justificată în numele binelui personal, câinii se încăpăţânează să ducă sacrificiul până la ultima limită, acceptând moartea pe mormântul stăpânului, sau căutându-l de-a curmezişul unui întreg continent.

Voi, cei care vedeţi în câini doar nişte animale, nu aveţi teamă: nu am de gând să vorbesc despre câini ca despre îngeri. Spun doar atât: trăim într-o lume în care, dacă dorim cumva o iubire curată, nu o mai găsim în rândul oamenilor, ci al câinilor. Citim metri după metri de literatură stupid-motivaţională, ne uităm la pălăvrăgeli televizate unde „aflăm” care sunt căile iubirii  în această lume. Ba ne mai şi ducem la conferinţe, simpozioane, seminarii si psihodrame unde suntem învăţaţi să ne îmbrăţişăm şi să ne împărtăşim iubirea...

Pe urmă, ne ducem acasă, şi constatăm că încrederea neţărmurită, şi dăruirea deplină, şi iubirea necondiţionată le găsim mai degrabă în licărul ochiilor veseli, în tropotul picioarelor vioaie, în zbaterea cozii bucuroase decât în tovarăşii noştri umani, care au sensibilităţi, fragilităţi, priorităţi, neputinţe, „individualitate”, „personalitate”, elanuri deşarte şi temeri neîntemeiate... trebuie să continui pomelnicul? Constatăm cu tristeţe că, în ultimă instanţă, majoritatea fiinţelor omeneşti este la fel de neîncrezătoare şi temătoare precum cucuveaua care s-a repezit în văzduh în limpezimea frumoasei dimineţi de mai.

Aşa că, oricât de rău ar suna pentru oameni, trebuie s-o spun: iubirea unui câine este ceva fără de seamăn în Univers. Nu mai umblaţi pe la alţi oameni pentru a învăţa cum să iubiţi; pur şi simplu, uitaţi-vă în ochii unui câine.

VIAŢĂ FĂRĂ SEAMĂN

Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu de unde a apărut. Îmi amintesc însă cu precizie că am găsit-o dormind pe pragul încăperii, cu intrare directă din stradă, care-mi servea drept birou acum 20 de ani.

A doua zi, profitând de uşa larg deschisă, s-a furişat înăuntru. Modestă şi supusă, dar şi plină de vioiciune, cu privirea caldă şi jucăuşă, cu blana albă punctată cu pete negre, părea a fi un amestec de Terrier cu... multe alte rase de talie mică. Într-un fel, foarte obscur, îmi dorisem mereu un câine; aşa că am adoptat-o şi, văzând că zile de-a rândul nimeni nu o caută, am numit-o ca pe prima căţeluşă care a „adulmecat” spaţiul cosmic: Laica.

Inteligenţa ei ne-a şocat din prima clipă. Numele şi l-a acceptat şi recunoscut de îndată ce l-am rostit. La fel s-a petrecut şi cu toate interdicţiile care făceau acceptabilă convieţuirea cu un câine de pripas; după ce am surprins-o lipăind din vasul cu lapte pus la răcit pe gresie, a fost suficientă o singură admonestare pentru ca niciodată să nu mai depăşească pragul casei. Când uşa era deschisă, băga doar capul, fără să păşească peste prag, şi dădea expresie, în modul ei inimitabil, plin de entuziasm şi tandreţe, bucuriei de a fi cu stăpânii ei.

Aţi înţeles, desigur, că exista o anumită distanţă între noi şi ea. Era adorabilă în sinceritatea şi dăruirea ei, vioiciunea şi inteligenţa ei ne aduceau o permanentă încântare; dar necunoaşterea antecedentelor ei ne-a făcut să ne temem de eventualele boli pe care le-ar putea purta, iar lipsa de experinţă nu ne-a lăsat să înţelegem ce ar putea face un veterinar pentru a-i asigura o sănătate convenabilă.

Singura căreia nu-i păsa de astfel de considerente era Laica. Îşi făcuse culcuş într-una dintre pivniţele casei, unde dormea pe un sac de rafie plin cu rumeguş, mânca cu entuziasm tot ce-i ofeream din preaplinul prânzurilor noastre, şi îşi petrecea o bună parte din zi pândind vigilentă pe sub poartă orice mişcare se producea pe stradă. Apucăturile de cîine fără căpătâi se manifestau cu putere: o zbughea pe stradă la fiecare ocazie, dând raite înflăcărate prin cartier (nici până azi nu am cerut scuze familiei Suciu pentru faptul că Laica le-a mâncat într-o zi friptura!). Reuşea acest lucru chiar şi atunci când era în călduri, rezultatul fiind câteva serii de pui splendizi, produşi parcă prin clonare, şi pe care nu am avut mari dificultăţi să-i plasăm pe la cunoştinţe şi prieteni.

O să vă puneţi poate întrebarea: ce este atât de deosebit în viaţa căţeluşei de pripas Laica, încât să merite relatarea într-un blog? Doar fiecare câine aduce bucurie şi amuzament stăpânului său, nu-i aşa? Trebuie deci să vă vorbesc despre destinul nepereche, destinul măreţ al căţeluşei Laica.

Era o iarnă geroasă. Laica îşi făcea apariţia foarte rar din pivniţa care-i servea drept bârlog. Mai mult chiar, am remarcat că timp de mai multe zile mâncarea a rămas neatinsă, fapt care m-a determinat să pornesc în căutarea sa. Am găsit-o pe sacul său, slabă şi febrilă, tremurând din toate încheieturile, privindu-mă disperată cu ochii împăienjeniţi de febră. Am ridicat-o cu grijă de pe sac, şi am avut un şoc care şi azi, după atâţia ani, mă cutremură: laba din stânga spate era imensă, tumefiată şi neagră, şi lipsită de păr datorită râvnei disperate cu care Laica încercase să o „vindece”, lingând-o timp de atâtea zile.

Ce se întâmplase? Ştiţi poate obiceiul cîinilor, de a se roti în culcuş pentru a găsi o poziţie mai bună. Făcând aşa, un fir de rafie i se încolăcise pe picior, strangulându-l, producând stază şi gangrenă. Cu foarfeca purtată de o mână tremurândă am eliberat-o pe Laica din strânsoarea ucigaşă şi, nefiind priceput în evaluarea şanselor sale de supravieţuire, m-am mulţumit să-i pun  la îndemână un vas cu apă, şi am plecat ruşinat că nu pot face mai mult pentru ea...

Timp de trei zile, din pivniţă au răzbătut prin planşeul gros urlete înfiorătoare. O vedeam pe Laica în chinurile morţii, şi nu rare erau momentele în care plângeam gândindu-mă la suferinţa prin care dragul meu tovarăş trecea fără vină. După care ... tăcere! Dar gîndurile mele negre erau acum şi mai intense, complicate de sentimentul de vinovăţie şi de anticiparea imaginii unui trup din care suferinţa a stors viaţa până la ultima sa picătură.

Au trecut două zile de îndoială. Stăteam chiar în capul scărilor, încercând să-mi fac curaj să cobor în pivniţa unde Laica trăise infernul ultimelor sale zile ... cînd am auzit mişcare şi ... MINUNE! ... Laica a apărut vie, slabă dar întreagă ... ba nu, nu era întreagă! ... piciorul stânga spate lipsea de la genunchi în jos... şi Laica venea spre mine şonticâind, mai să fie trântită la pământ de îndârjirea cu care îşi balansa drăgăstos coada!

Lacrimile pe care le-am vărsat atunci sunt eterne, căci constat, în timp ce scriu, că sunt la fel de fierbinţi după trecerea a două decenii. La început, ele însemnau bucuria de a o vedea pe Laica vie; pe urmă, ele au izvorât dintr-un sentiment pe care cu greu îl pot defini. Aţi înţeles, desigur, că urletele care străbăteau din pivniţă nu erau urlete de agonie, ci erau strigătele de luptă ale acestui neînfricat tovarăş al nostru, care se hotărâse să elimine răul din trup, rozându-şi piciorul până la ultima fărâmă cuprindă de boală.

Cum poţi defini ceea ce simţi în faţa unei asemenea dovezi de iubire de viaţă, de dăruire în trăirea propriului destin, de curaj în înfruntarea durerii şi a suferinţei? Apreciere, admiraţie, entuziasm,  compasiune, iubire... umilinţă chiar? Eu plângeam din toate acestea, copleşit de intensitatea emoţiei, şi incapabil pentru moment să înţeleg că acest moment îmi va schimba viaţa pentru totdeauna.

Mi s-a schimbat viaţa, fiindcă viziunea mea asupra vieţii a fost schimbată radical. Noi, oamenii, ne panicăm imediat ce apare o problemă, alergăm în dreapta şi-n stânga, ne lamentăm fără încetare şi cerem disperaţi ajutor, fără să ne gândim la pilda unei căţeluşe modeste, care n-a avut drept altă armă în pivniţa întunecoasă în care lupta cu moartea iminentă decât iubirea de viaţă. Aceasta a fost arma! ... dinţii n-au fost decât un instrument.

Vreau să vă spun că Laica a trăit! Lipsa piciorului nu părea s-o deranjeze prea mult sau, altfel spus, a continuat să ducă aceeaşi viaţă în ciuda lipsei. În anul următor, urmare a unei escapade la care era atât de maestră, a rămas şi gestantă(cum clocotea în ea pofta de viaţă! cum se exprimau cu putere în ea chemările care întemeiază acest Univers!). De aici i s-a tras şi pieirea: era greoaie, şi nu a putut traversa strada la timp, şi o maşină care venea în viteză...

Nu are mormânt. Nici nu trebuia. În sufletul meu va fi mereu o floare proaspătă alături de amintirea ei. Din amintirea ei se naşte patosul acestei mărturii.

În momentele în care ne plângem de dureri sâcâitoare şi despre oameni nesuferiţi, să ne amintim de modesta căţeluşă care a trecut prin purgatoriul durerii de nespus pentru a ne învăţa cum trebuie să trăim, cu curaj, dăruire şi iubire, viaţa noastră de oameni făloşi.

Şi, vă rog, cînd doriţi să vorbiţi despre eroii voştri şi viaţa lor pilduitoare, recitiţi mai întâi, cu umilinţă,  mărturia despre viaţa fără seamăn a căţeluşei de pripas Laica.