FII TOT CEEA CE ESTI!

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

I.            LA CUMPĂNĂ DE MILENII.

Secolul 20 a fost un secol crucial pentru evoluţia umanităţii. Aproape fiecare dintre tendinţele care vor marca pregnant viitorul umanităţii a fost fundamentată în acest secol frământat, aprins de două războaie mondiale, de lupte sângeroase pentru eliberare sau reformare de naţiuni, state, teritorii şi, mai presus de orice, mentalităţi, obişnuinţe şi legi.

Pe de altă parte, să nu uităm că acelaşi secol 20 începuse într-o atmosferă triumfalistă fără precedent în existenţa umanităţii. Expoziţii universale, cum a fost cea de la Paris din 1889, marcată de inaugurarea Turnului Eiffel, anticipau un sentiment care va marca pregnant ultimele trei decenii ale secolului 20: satul planetar, globalizarea, susţinute de instrumente pe măsură, cum ar fi mijloacele de comunicare în masă sau internetul.

În acelaşi spirit triumfalist au început secolul 20 ştiinţa şi tehnica. Străvechea deja fizică clasică sugera că lumea este cunoscută şi explicată, iar industria se mândrea cu realizările de seamă ale producţiei de masă. Fordul T se producea în sute de mii de exemplare, utilizând din plin linii de asamblare pe care fără nici un folos le va satiriza Chaplin în memorabila sa peliculă „Timpuri Noi”.

Omenirea de la sfârşit de secol 19 părea sigură că şi-a rezolvat problemele. Secolul 20 a zguduit din temelie această convingere: imperii s-au prăbuşit în zvârcoliri dureroase, revoluţiile au căpătat nuanţe de catifea şi flori, ştiinţa s-a martirizat descoperind că lumea este mult mai complicată decât eram capabili s-o imaginăm la început de secol, indivizii au descoperit binefacerile independenţei individuale, făcând la un moment dat să pară caduce valorile familiei sau ale comunităţii.

Omenirea a păşit în secolul 21 cu atitudini mult mai puţin triumfaliste decât cu un secol în urmă. Poate că cea mai importantă evoluţie a acestui secol a fost ceea ce, în termeni metaforici, s-ar putea numi „sfârşitul mecanicismului”.

Această evoluţie a scăpat neobservată celor mai mulţi dintre noi. Cu alte cuvinte, prea puţini au fost cei care au înţeles că secolul 20 a fost un secol iconoclast, care a sfărmat majoritatea valorilor care păreau sigure în zorii săi. Iar una dintre cele mai certe valori, care scăpa spiritului comun, precum şi viziunii celor ocupaţi cu investigarea câte unui domeniu îngust din marele tablou al existenţei universale era mecanicismul. Adică, acea viziune clar definită care ne făcea să vedem toate domeniile şi fenomenele care se oferă cunoaşterii noastre ca pe un soi de ansambluri mecanice care pot fi cunoscute în detaliu, cu toate interacţiunile clar definite, cu raporturi cauzale directe, repetabile şi controlabile. Tablourile rezultate din această viziune păcătuiau prin reducţionism şi schematism  excesiv, amplasat la extrema opusă magiei şi misticismului care dominaseră mileniile de început ale umanităţii. Totul era mecanic şi funcţiona după legile mecanicii clasice: Universul întreg, natura care ne înconjura, fiinţa în care ne întrupam, psihicul nostru încă nu prea frământat.

Clopotele au sunat lung şi grav la înmormântarea mecanicismului. Dar aceasta nu a uşurat în nici un fel sarcina umanităţii, la fel de obsedată ca până acum de a înţelege, a controla şi a crea un mediu securizant.

Fiindcă însăşi societatea a încetat de a mai fi privită şi de a funcţiona ca un mecanism cu evoluţie prestabilită. În urmă cu de-abia un secol destinele oamenilor erau hotărâte din chiar clipa naşterii; şi vai celui care îndrăznea să se împotrivească destinului pe care ursitoarele sociale i-l rezervaseră! Fiecare cultură avea atunci o piramidă generică a specializărilor foarte rigidă; dar nu aceasta îşi punea amprenta asupra existenţelor indivizilor, ci faptul că, în mod obligatoriu, piramidele lor individuale trebuiau să reproducă fără greş aceste piramide generice.

La sfârşitul aceluiaşi secol, cel mai dinamic de până acum din istoria umanităţii, familia clasică s-a văzut detronată din rolul ei de matrice fecundă a existenţei umane. Studiile de psihologie socială arată că, mai nou, un bărbat pare să atingă ceea ce s-ar putea numi „maturitatea” de-abia la vârsta de 35 de ani! Atunci, mai este de mirare numărul mare de tineri celibatari, de divorţuri pripite şi de familii „ciudate” (părinţi multipli, legături încrucişate, raporturi homosexuale etc.)?

Vă veţi întreba, desigur: din ce cauză se produce maturizarea atât de târzie a individului uman? Răspunsul mi se pare extrem de simplu: existenţa umanităţii include în acest moment atât de multe specializări sectoriale – cu alte cuvinte, societatea a devenit atât de atomizată – încât căutările care duc la definirea propriului drum, a specializării individuale, sunt atât de laborioase, încât ocupă cel puţin jumătate din durata totală a vieţii individului.

Mai mult chiar, afirmarea atât de abruptă a drepturilor individului ca drepturi supreme ale lumii occidentale, au luat prin surprindere umanitatea. Într-o lume mercantilă, contractuală, în care contează numai ceea ce ai de oferit pentru a se stabili ce ai putea să primeşti, tinerii au din ce în ce mai mari dificultăţi în a stabili ce înseamnă ei, şi cu ce „ ofertă” pot ei ieşi în faţa semenilor.

Foarte rapid, lucrurile au devenit fundamental mai complicate. Schimbările de la o generaţie la alta sunt de-a dreptul dramatice; generaţia vârstnică se trezeşte în situaţia jenantă ca aproape toate valorile sale de referinţă să fie contestate; tinerii sunt din ce în ce mai acut confruntaţi cu dificultatea de a se auto-defini, de a se cunoaşte în profunzimile fiinţei lor. Ei simt că e nevoie de o schimbare de paradigmă, pe care din păcate nu au instrumentele necesare să o opereze.

Dar omul nu are de ales. Lumea în care el trăieşte este din ce în ce mai complicată şi mai accelerată, ceea ce obligă indivizii să caute, cu disperare câteodată, acele soluţii individuale care să le permită conturarea unui plan de viaţă sau, măcar, a unei imagini coerente asupra propriei vieţi.

Şi doresc acum să  propun o amplă definiţie, de mine concepută, a evoluţiei spirituale:

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care are o imagine proprie, asumată conştient, asupra propriului destin, asupra rostului fiinţării sale în lume, asupra drumului pe care îl are de parcurs pentru împlinirea acelui rost.

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care ajunge să cunoască resorturile intime, izvoarele care-i alimentează existenţa,  izvoarele fiinţei sale, şi în felul acesta înţelege de unde vine chemarea care o poartă pe o anume cale.

Şi, mai presus de toate, este evoluată spiritual acea fiinţă umană care reuşeşte să efectueze schimbările profunde care conciliază propria sa natură cu calea pe care şi-a ales-o.

Pietrele de hotar ale evoluţiei spirituale sunt AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE. Şi trebuie să le treci pe toate patru pentru a ajunge în ţara făgăduinţei.

Am zis.

Eu consider că nu este evoluat spiritual cel care poate să citeze din zece filosofi occidentali sau din douăzeci de maeştri orientali. Pentru mine este evoluat cel care, după ce eventual a frecventat pe acei filosofi sau maeştri, hotărăşte care este propria sa cale. Câteodată, de acolo poate veni chiar îndrumarea obiectivă, altruistă chiar. Un exemplu: „Fiecare are un spirit care poate fi şlefuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze.” (O Sensei Morihei Ueshiba)

Discut mult cu tineri, încercând cu încăpăţânare să le împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de viaţă, împreună cu fărâmituri din ştiinţa mea. Dar mă izbesc fără încetare de un laitmotiv zdravăn ca o stâncă: „Noi vrem să facem propriile noastre greşeli!” Şi le fac! În conturarea imaginii aspra propriului destin îi vezi explorând, pe îndelete sau în grabă, întreaga paletă de stiluri de viaţă pe care satul planetar le pune la dispoziţia lor, de la ashramuri, Hare Krishna şi Zen până la tehno, Facebook şi heroină.

Tragice vremuri trăim, în care până şi greşelile pe care un om le poate săvârşi se diversifică pe o paletă aproape infinită! Să le faci pe toate care-ţi stau la îndemână nu-ţi mai ajunge o viaţă de om – şi uite aşa ajung tinerii secolului 21 să nu se mai poată maturiza; cum să şi aibă timp de aşa ceva, când în paralel cu meandrele destinului personal trebuie să ducă o viaţă de succese profesionale într-o lume din ce în ce mai complicată şi mai solicitantă?

Viaţă simplă şi uşoară nu mai există.