FII TOT CEEA CE ESTI! (2)

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

După cum am arătat în toate cele de mai înainte, multe s-au schimbat în jurul nostru. Mediul în care ne desfăşurăm viaţa a devenit atât de diversificat şi de aglomerat, încât nu mai avem clarviziunea necesară de a recunoaşte un lucru elementar: din punct de vedere al specializărilor care definesc specia umană, omul este ACELAŞI. NESCHIMBAT. Mediul nostru s-a schimbat mult; dar sevele noastre primare au rămas aceleaşi, făcându-ne să funcţionăm după reguli rămase neschimbate de milenii.

Să nu-ţi închipui, dar, că simpla putere a intelectului tău, care-ţi permite să găseşti explicaţii sofisticate pentru tot ce te interesează, te protejează de condiţionările fundamentale ale fiinţei tale. Yorkiţa noastră, Bibi, este un bun exemplu în acest sens: ea trăieşte în casă cu noi, pe gresie şi parchet, şi vede iarba verde doar atunci când o lăsăm să hălăduie prin grădină. Cu toate acestea, atunci când îi cade în colţi vreo bucăţică gustoasă care depăşeşte capacitatea (totuşi, limitată) a stomăcelului său, se apucă… s-o îngroape! Adică, cu o râvnă care ne poate părea ciudată şi, în mod şi mai evident, neadecvată, ea efectuează întreg ritualul de îngropare înscris în genele ei. De fiecare dată. Fără răgaz şi fără ezitare, pe gresie sau pe parchet; fără nici un rezultat, bine-nţeles. Şi fără a-şi pune vreodată întrebarea rezonabilă (pentru noi, desigur…): „La ce-mi mai folosesc toate acestea?”

La ce ne mai folosesc nouă, oameni ai secolului 21, instinctele arhaice care ne conduc viaţa, de fapt complicând-o până la transformarea într-o şaradă greu de înţeles? Vom vedea.

Unul dintre remarcabilii tineri la care făceam referire mai sus mi-a pus o întrebare foarte tranşantă: „Ce ar trebui să ştie omul secolului 21 pentru a naviga prin valurile vremilor?”

Răspunsul meu negândit ar putea fi următorul: „Nimic deosebit. Mult mai important este să înveţi să făptuieşti. Şi, nici aici nu trebuie sa faci nimic fundamental diferit faţă de ceea ce au făcut oamenii dintotdeauna- să făptuieşti dorind să te cunoşti pe tine însuţi. Dar caută să o faci repede, fiindcă altfel încercările îţi vor răpi tot timpul. Şi învingător nu poate fi decât acela care scurtează timpul dintre vis şi zbor!”

Deci, singura cale potrivită omului secolului 21 este calea sa individuală, pe care el o gândeşte şi în care el hotărăşte. O cale născută din cunoaşterea multitudinilor de căi pe care cultura le propune muritorului de rând, precum şi din cea mai laborioasă şi mai temeinică auto-cunoaştere. Trebuie să înţelegi: aceasta este marea ta şansă în acest secol fără egal în întreaga istorie a Universului. Şansa ca fiecare să-şi poată făuri o cale a sa, mai presus de toate influenţele şi de siluirile la care personalitatea umană era în mod obişnuit supusă până acum.

Dar cum să explicăm toate acestea celor mulţi care, în orbirea lor existenţială, încearcă chiar şi acum să-şi făurească o personalitate imitându-i pe Elvis, pe Michael Jackson sau chiar pe Oana Zăvoranu? O astfel de strădanie este futilă- acest text nu lor li se adresează, ci vouă, cei puţini şi importanţi care au de clădit o cale a lor, oferind astfel noi căi şi deschideri întregii umanităţi.

Vouă am doar două sfaturi să vă dau, fiecare dintre ele extrem de important.

1. Omul trebuie să fie ca melcul.

Nu atât de încet sau de bălos, prietene. Ci atât de economicos cu mijloacele sale. Melcul poartă cu el tot ce are- căsuţa sa, în speţă. Noi avem o casă foarte încăpătoare, în care îngrămădim metri de cărţi „indispensabile”, nenumărate poze ale maeştrilor şi idolilor, la care se adaugă harduri de computer burduşite cu tot felul de scrieri şi imagini culese prin Internet.

(Vrei o dovadă a vitezei cu care creşte muntele de informaţii? Priveşte mai sus- când a dat peste termenul „harduri” corectorul lingvistic din Windows mi-a semnalat o greşeală! El nu „cunoaşte” un astfel de termen; dar tu da, nu-i aşa?)

Jungla informaţională pe care o ţesem în jurul nostru creşte în ritm accelerat. Erudiţii secolului nostru au ajuns să cunoască atât de multe, încât nu mai au loc pentru nici o idee proprie. Ei seamănă tot mai mult cu entomologii, care culeg cu râvnă fluturi din toate colţurile lumii, fără a dori să zboare ei înşişi măcar o clipă… Dacă nu avem spirit critic (dar spirit de culegător, nu de detractor îmbufnat) cărăm după noi o întreagă colecţie de fluturi; cutii grele, lemn şi sticlă, care sunt de mii de ori mai grele decât gingaşul şi aproape imaterialul lor conţinut.

Spargeţi cutiile cele grele! Apropiaţi-vă de fluturii cei strălucitori, studiaţi cât mai mulţi cu putinţă şi pe urmă înfrăţiţi-vă cu ei, chiar dacă aceasta înseamnă sfărâmarea lor! Fiindcă singurul lucru important care rămâne după ce studiem şi cunoaştem atâtea şi atâtea lucruri care se oferă curiozităţii noastre este reflexia pe care o naşte în noi procesul cunoaşterii. Aceste reflexii se combină în noi în modalităţi pe care încă nu le cunoaştem; dar rezultatul este imaginea despre lume, care ne conduce în fiecare clipă a fiinţării noastre.

Acesta ar trebui să fie singurul nostru bagaj în trecerea prin lume. În el ne odihnim atunci când puterile ne-au slăbit, în el ne ţinem puţinele instrumente care ne sunt cu adevărat necesare, în el găsim până şi armele cu care ne apărăm de răutăţile celor care ne hulesc sau ne urăsc pentru că avem un drum al nostru, diferit de cel al turmei lor.

O, cât de uşoară devine bocceluţa noastră atunci când ştim să eliminăm din viaţa noastră ceea ce este inutil sau apăsător! Desigur, mai întâi trebuie să cunoaştem multe, foarte multe chiar, dar mereu cu intenţia hotărâtă de a reţine de acolo doar ceea ce, fiind extrem de important, trebuie să purtăm mereu cu noi – şi, de-abia atunci, vom putea fi iuţi ca vântul şi ca gândul.

Fii melc în drămuirea puterilor, şi vei deveni lumină în străbaterea cărărilor vieţii.

2. Omul trebuie sa fie ca o fântână.

Ai privit vreodată într-o fântână? Ai văzut că apa din ea luceşte şi aruncă mii de reflexe atunci când nivelul ei este aproape de ghizduri? Pe de altă parte, ai perceput misterul care pare să învăluie fântânile adânci, unde strădania ochiului de-abia ghiceşte în profunzimile cu greu sondabile?

Tot astfel trebuie să sondezi străfundurile propriei fiinţe: cu încordarea şi stăruinţa celui care încearcă să surprindă cele mai fugare licăriri de lumină în hăul fecund al unei fântâni adânci.

E timpul să înţelegi că acolo se află toate cele care ne întemeiază ca oameni. Toate imboldurile, poftele şi elanurile noastre de acolo pornesc. Înţelegerea izvoarelor subterane ale fiinţei noastre este cheia sigură a auto-cunoaşterii; un prim pas, dar cel mai important, pe calea desăvârşirii fiinţei noastre. O cale care poate duce la înţelepciune, adică la acea stare în care ne cunoaştem suficient de bine încât să putem fi stăpâni pe reacţiile noastre faţă de mediul în care se desfăşoară existenţa noastră.

Aceasta este de fapt pornirea fundamentală  a oricărei fiinţe vii: asigurarea unei relaţii stabile cu mediul său. La animale, totul se desfăşoară lin, fiindcă procesele de armonizare cu mediul se bazează pe reacţii reflexe, făurite şi exersate în nenumăraţi eoni de evoluţie a vieţii. Izvoarele fântânii lor ies mereu curate şi netulburate.

Situaţia omului este în schimb tragică: pe lângă faptul că orbirea sa culturală şi intelectuală îl opreşte de la a-şi cunoaşte izvoarele, el mai are şi capacitatea morbidă ca, prin exerciţiul imaginaţiei neînfrânate, să-şi tulbure puternic aceste izvoare.

Pentru aceasta unul dintre simbolurile civilizaţiei occidentale contemporane este canapeaua psihiatrului. Fiindcă iau loc pe ea nu numai oameni suferinzi, chinuiţi de boli invizibile care tulbură izvoarele fântânilor lor, ci şi fiinţe umane întregi şi pline de viaţă, ale căror izvoare sunt tulburate de reflexiile luminii înşelătoare a falşilor profeţi, îndrumători şi conducători.

Ori izvoarele noastre sunt mult mai aproape de propria noastră natură decât cuvântul oricărui învăţător, oricât de ademenitor ar suna el. Fiindcă noi nu suntem nimic altceva decât acele izvoare.