FII TOT CEEA CE ESTI! (2)

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

După cum am arătat în toate cele de mai înainte, multe s-au schimbat în jurul nostru. Mediul în care ne desfăşurăm viaţa a devenit atât de diversificat şi de aglomerat, încât nu mai avem clarviziunea necesară de a recunoaşte un lucru elementar: din punct de vedere al specializărilor care definesc specia umană, omul este ACELAŞI. NESCHIMBAT. Mediul nostru s-a schimbat mult; dar sevele noastre primare au rămas aceleaşi, făcându-ne să funcţionăm după reguli rămase neschimbate de milenii.

Să nu-ţi închipui, dar, că simpla putere a intelectului tău, care-ţi permite să găseşti explicaţii sofisticate pentru tot ce te interesează, te protejează de condiţionările fundamentale ale fiinţei tale. Yorkiţa noastră, Bibi, este un bun exemplu în acest sens: ea trăieşte în casă cu noi, pe gresie şi parchet, şi vede iarba verde doar atunci când o lăsăm să hălăduie prin grădină. Cu toate acestea, atunci când îi cade în colţi vreo bucăţică gustoasă care depăşeşte capacitatea (totuşi, limitată) a stomăcelului său, se apucă… s-o îngroape! Adică, cu o râvnă care ne poate părea ciudată şi, în mod şi mai evident, neadecvată, ea efectuează întreg ritualul de îngropare înscris în genele ei. De fiecare dată. Fără răgaz şi fără ezitare, pe gresie sau pe parchet; fără nici un rezultat, bine-nţeles. Şi fără a-şi pune vreodată întrebarea rezonabilă (pentru noi, desigur…): „La ce-mi mai folosesc toate acestea?”

La ce ne mai folosesc nouă, oameni ai secolului 21, instinctele arhaice care ne conduc viaţa, de fapt complicând-o până la transformarea într-o şaradă greu de înţeles? Vom vedea.

Unul dintre remarcabilii tineri la care făceam referire mai sus mi-a pus o întrebare foarte tranşantă: „Ce ar trebui să ştie omul secolului 21 pentru a naviga prin valurile vremilor?”

Răspunsul meu negândit ar putea fi următorul: „Nimic deosebit. Mult mai important este să înveţi să făptuieşti. Şi, nici aici nu trebuie sa faci nimic fundamental diferit faţă de ceea ce au făcut oamenii dintotdeauna- să făptuieşti dorind să te cunoşti pe tine însuţi. Dar caută să o faci repede, fiindcă altfel încercările îţi vor răpi tot timpul. Şi învingător nu poate fi decât acela care scurtează timpul dintre vis şi zbor!”

Deci, singura cale potrivită omului secolului 21 este calea sa individuală, pe care el o gândeşte şi în care el hotărăşte. O cale născută din cunoaşterea multitudinilor de căi pe care cultura le propune muritorului de rând, precum şi din cea mai laborioasă şi mai temeinică auto-cunoaştere. Trebuie să înţelegi: aceasta este marea ta şansă în acest secol fără egal în întreaga istorie a Universului. Şansa ca fiecare să-şi poată făuri o cale a sa, mai presus de toate influenţele şi de siluirile la care personalitatea umană era în mod obişnuit supusă până acum.

Dar cum să explicăm toate acestea celor mulţi care, în orbirea lor existenţială, încearcă chiar şi acum să-şi făurească o personalitate imitându-i pe Elvis, pe Michael Jackson sau chiar pe Oana Zăvoranu? O astfel de strădanie este futilă- acest text nu lor li se adresează, ci vouă, cei puţini şi importanţi care au de clădit o cale a lor, oferind astfel noi căi şi deschideri întregii umanităţi.

Vouă am doar două sfaturi să vă dau, fiecare dintre ele extrem de important.

1. Omul trebuie să fie ca melcul.

Nu atât de încet sau de bălos, prietene. Ci atât de economicos cu mijloacele sale. Melcul poartă cu el tot ce are- căsuţa sa, în speţă. Noi avem o casă foarte încăpătoare, în care îngrămădim metri de cărţi „indispensabile”, nenumărate poze ale maeştrilor şi idolilor, la care se adaugă harduri de computer burduşite cu tot felul de scrieri şi imagini culese prin Internet.

(Vrei o dovadă a vitezei cu care creşte muntele de informaţii? Priveşte mai sus- când a dat peste termenul „harduri” corectorul lingvistic din Windows mi-a semnalat o greşeală! El nu „cunoaşte” un astfel de termen; dar tu da, nu-i aşa?)

Jungla informaţională pe care o ţesem în jurul nostru creşte în ritm accelerat. Erudiţii secolului nostru au ajuns să cunoască atât de multe, încât nu mai au loc pentru nici o idee proprie. Ei seamănă tot mai mult cu entomologii, care culeg cu râvnă fluturi din toate colţurile lumii, fără a dori să zboare ei înşişi măcar o clipă… Dacă nu avem spirit critic (dar spirit de culegător, nu de detractor îmbufnat) cărăm după noi o întreagă colecţie de fluturi; cutii grele, lemn şi sticlă, care sunt de mii de ori mai grele decât gingaşul şi aproape imaterialul lor conţinut.

Spargeţi cutiile cele grele! Apropiaţi-vă de fluturii cei strălucitori, studiaţi cât mai mulţi cu putinţă şi pe urmă înfrăţiţi-vă cu ei, chiar dacă aceasta înseamnă sfărâmarea lor! Fiindcă singurul lucru important care rămâne după ce studiem şi cunoaştem atâtea şi atâtea lucruri care se oferă curiozităţii noastre este reflexia pe care o naşte în noi procesul cunoaşterii. Aceste reflexii se combină în noi în modalităţi pe care încă nu le cunoaştem; dar rezultatul este imaginea despre lume, care ne conduce în fiecare clipă a fiinţării noastre.

Acesta ar trebui să fie singurul nostru bagaj în trecerea prin lume. În el ne odihnim atunci când puterile ne-au slăbit, în el ne ţinem puţinele instrumente care ne sunt cu adevărat necesare, în el găsim până şi armele cu care ne apărăm de răutăţile celor care ne hulesc sau ne urăsc pentru că avem un drum al nostru, diferit de cel al turmei lor.

O, cât de uşoară devine bocceluţa noastră atunci când ştim să eliminăm din viaţa noastră ceea ce este inutil sau apăsător! Desigur, mai întâi trebuie să cunoaştem multe, foarte multe chiar, dar mereu cu intenţia hotărâtă de a reţine de acolo doar ceea ce, fiind extrem de important, trebuie să purtăm mereu cu noi – şi, de-abia atunci, vom putea fi iuţi ca vântul şi ca gândul.

Fii melc în drămuirea puterilor, şi vei deveni lumină în străbaterea cărărilor vieţii.

2. Omul trebuie sa fie ca o fântână.

Ai privit vreodată într-o fântână? Ai văzut că apa din ea luceşte şi aruncă mii de reflexe atunci când nivelul ei este aproape de ghizduri? Pe de altă parte, ai perceput misterul care pare să învăluie fântânile adânci, unde strădania ochiului de-abia ghiceşte în profunzimile cu greu sondabile?

Tot astfel trebuie să sondezi străfundurile propriei fiinţe: cu încordarea şi stăruinţa celui care încearcă să surprindă cele mai fugare licăriri de lumină în hăul fecund al unei fântâni adânci.

E timpul să înţelegi că acolo se află toate cele care ne întemeiază ca oameni. Toate imboldurile, poftele şi elanurile noastre de acolo pornesc. Înţelegerea izvoarelor subterane ale fiinţei noastre este cheia sigură a auto-cunoaşterii; un prim pas, dar cel mai important, pe calea desăvârşirii fiinţei noastre. O cale care poate duce la înţelepciune, adică la acea stare în care ne cunoaştem suficient de bine încât să putem fi stăpâni pe reacţiile noastre faţă de mediul în care se desfăşoară existenţa noastră.

Aceasta este de fapt pornirea fundamentală  a oricărei fiinţe vii: asigurarea unei relaţii stabile cu mediul său. La animale, totul se desfăşoară lin, fiindcă procesele de armonizare cu mediul se bazează pe reacţii reflexe, făurite şi exersate în nenumăraţi eoni de evoluţie a vieţii. Izvoarele fântânii lor ies mereu curate şi netulburate.

Situaţia omului este în schimb tragică: pe lângă faptul că orbirea sa culturală şi intelectuală îl opreşte de la a-şi cunoaşte izvoarele, el mai are şi capacitatea morbidă ca, prin exerciţiul imaginaţiei neînfrânate, să-şi tulbure puternic aceste izvoare.

Pentru aceasta unul dintre simbolurile civilizaţiei occidentale contemporane este canapeaua psihiatrului. Fiindcă iau loc pe ea nu numai oameni suferinzi, chinuiţi de boli invizibile care tulbură izvoarele fântânilor lor, ci şi fiinţe umane întregi şi pline de viaţă, ale căror izvoare sunt tulburate de reflexiile luminii înşelătoare a falşilor profeţi, îndrumători şi conducători.

Ori izvoarele noastre sunt mult mai aproape de propria noastră natură decât cuvântul oricărui învăţător, oricât de ademenitor ar suna el. Fiindcă noi nu suntem nimic altceva decât acele izvoare.

FII TOT CEEA CE ESTI!

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

I.            LA CUMPĂNĂ DE MILENII.

Secolul 20 a fost un secol crucial pentru evoluţia umanităţii. Aproape fiecare dintre tendinţele care vor marca pregnant viitorul umanităţii a fost fundamentată în acest secol frământat, aprins de două războaie mondiale, de lupte sângeroase pentru eliberare sau reformare de naţiuni, state, teritorii şi, mai presus de orice, mentalităţi, obişnuinţe şi legi.

Pe de altă parte, să nu uităm că acelaşi secol 20 începuse într-o atmosferă triumfalistă fără precedent în existenţa umanităţii. Expoziţii universale, cum a fost cea de la Paris din 1889, marcată de inaugurarea Turnului Eiffel, anticipau un sentiment care va marca pregnant ultimele trei decenii ale secolului 20: satul planetar, globalizarea, susţinute de instrumente pe măsură, cum ar fi mijloacele de comunicare în masă sau internetul.

În acelaşi spirit triumfalist au început secolul 20 ştiinţa şi tehnica. Străvechea deja fizică clasică sugera că lumea este cunoscută şi explicată, iar industria se mândrea cu realizările de seamă ale producţiei de masă. Fordul T se producea în sute de mii de exemplare, utilizând din plin linii de asamblare pe care fără nici un folos le va satiriza Chaplin în memorabila sa peliculă „Timpuri Noi”.

Omenirea de la sfârşit de secol 19 părea sigură că şi-a rezolvat problemele. Secolul 20 a zguduit din temelie această convingere: imperii s-au prăbuşit în zvârcoliri dureroase, revoluţiile au căpătat nuanţe de catifea şi flori, ştiinţa s-a martirizat descoperind că lumea este mult mai complicată decât eram capabili s-o imaginăm la început de secol, indivizii au descoperit binefacerile independenţei individuale, făcând la un moment dat să pară caduce valorile familiei sau ale comunităţii.

Omenirea a păşit în secolul 21 cu atitudini mult mai puţin triumfaliste decât cu un secol în urmă. Poate că cea mai importantă evoluţie a acestui secol a fost ceea ce, în termeni metaforici, s-ar putea numi „sfârşitul mecanicismului”.

Această evoluţie a scăpat neobservată celor mai mulţi dintre noi. Cu alte cuvinte, prea puţini au fost cei care au înţeles că secolul 20 a fost un secol iconoclast, care a sfărmat majoritatea valorilor care păreau sigure în zorii săi. Iar una dintre cele mai certe valori, care scăpa spiritului comun, precum şi viziunii celor ocupaţi cu investigarea câte unui domeniu îngust din marele tablou al existenţei universale era mecanicismul. Adică, acea viziune clar definită care ne făcea să vedem toate domeniile şi fenomenele care se oferă cunoaşterii noastre ca pe un soi de ansambluri mecanice care pot fi cunoscute în detaliu, cu toate interacţiunile clar definite, cu raporturi cauzale directe, repetabile şi controlabile. Tablourile rezultate din această viziune păcătuiau prin reducţionism şi schematism  excesiv, amplasat la extrema opusă magiei şi misticismului care dominaseră mileniile de început ale umanităţii. Totul era mecanic şi funcţiona după legile mecanicii clasice: Universul întreg, natura care ne înconjura, fiinţa în care ne întrupam, psihicul nostru încă nu prea frământat.

Clopotele au sunat lung şi grav la înmormântarea mecanicismului. Dar aceasta nu a uşurat în nici un fel sarcina umanităţii, la fel de obsedată ca până acum de a înţelege, a controla şi a crea un mediu securizant.

Fiindcă însăşi societatea a încetat de a mai fi privită şi de a funcţiona ca un mecanism cu evoluţie prestabilită. În urmă cu de-abia un secol destinele oamenilor erau hotărâte din chiar clipa naşterii; şi vai celui care îndrăznea să se împotrivească destinului pe care ursitoarele sociale i-l rezervaseră! Fiecare cultură avea atunci o piramidă generică a specializărilor foarte rigidă; dar nu aceasta îşi punea amprenta asupra existenţelor indivizilor, ci faptul că, în mod obligatoriu, piramidele lor individuale trebuiau să reproducă fără greş aceste piramide generice.

La sfârşitul aceluiaşi secol, cel mai dinamic de până acum din istoria umanităţii, familia clasică s-a văzut detronată din rolul ei de matrice fecundă a existenţei umane. Studiile de psihologie socială arată că, mai nou, un bărbat pare să atingă ceea ce s-ar putea numi „maturitatea” de-abia la vârsta de 35 de ani! Atunci, mai este de mirare numărul mare de tineri celibatari, de divorţuri pripite şi de familii „ciudate” (părinţi multipli, legături încrucişate, raporturi homosexuale etc.)?

Vă veţi întreba, desigur: din ce cauză se produce maturizarea atât de târzie a individului uman? Răspunsul mi se pare extrem de simplu: existenţa umanităţii include în acest moment atât de multe specializări sectoriale – cu alte cuvinte, societatea a devenit atât de atomizată – încât căutările care duc la definirea propriului drum, a specializării individuale, sunt atât de laborioase, încât ocupă cel puţin jumătate din durata totală a vieţii individului.

Mai mult chiar, afirmarea atât de abruptă a drepturilor individului ca drepturi supreme ale lumii occidentale, au luat prin surprindere umanitatea. Într-o lume mercantilă, contractuală, în care contează numai ceea ce ai de oferit pentru a se stabili ce ai putea să primeşti, tinerii au din ce în ce mai mari dificultăţi în a stabili ce înseamnă ei, şi cu ce „ ofertă” pot ei ieşi în faţa semenilor.

Foarte rapid, lucrurile au devenit fundamental mai complicate. Schimbările de la o generaţie la alta sunt de-a dreptul dramatice; generaţia vârstnică se trezeşte în situaţia jenantă ca aproape toate valorile sale de referinţă să fie contestate; tinerii sunt din ce în ce mai acut confruntaţi cu dificultatea de a se auto-defini, de a se cunoaşte în profunzimile fiinţei lor. Ei simt că e nevoie de o schimbare de paradigmă, pe care din păcate nu au instrumentele necesare să o opereze.

Dar omul nu are de ales. Lumea în care el trăieşte este din ce în ce mai complicată şi mai accelerată, ceea ce obligă indivizii să caute, cu disperare câteodată, acele soluţii individuale care să le permită conturarea unui plan de viaţă sau, măcar, a unei imagini coerente asupra propriei vieţi.

Şi doresc acum să  propun o amplă definiţie, de mine concepută, a evoluţiei spirituale:

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care are o imagine proprie, asumată conştient, asupra propriului destin, asupra rostului fiinţării sale în lume, asupra drumului pe care îl are de parcurs pentru împlinirea acelui rost.

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care ajunge să cunoască resorturile intime, izvoarele care-i alimentează existenţa,  izvoarele fiinţei sale, şi în felul acesta înţelege de unde vine chemarea care o poartă pe o anume cale.

Şi, mai presus de toate, este evoluată spiritual acea fiinţă umană care reuşeşte să efectueze schimbările profunde care conciliază propria sa natură cu calea pe care şi-a ales-o.

Pietrele de hotar ale evoluţiei spirituale sunt AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE. Şi trebuie să le treci pe toate patru pentru a ajunge în ţara făgăduinţei.

Am zis.

Eu consider că nu este evoluat spiritual cel care poate să citeze din zece filosofi occidentali sau din douăzeci de maeştri orientali. Pentru mine este evoluat cel care, după ce eventual a frecventat pe acei filosofi sau maeştri, hotărăşte care este propria sa cale. Câteodată, de acolo poate veni chiar îndrumarea obiectivă, altruistă chiar. Un exemplu: „Fiecare are un spirit care poate fi şlefuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze.” (O Sensei Morihei Ueshiba)

Discut mult cu tineri, încercând cu încăpăţânare să le împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de viaţă, împreună cu fărâmituri din ştiinţa mea. Dar mă izbesc fără încetare de un laitmotiv zdravăn ca o stâncă: „Noi vrem să facem propriile noastre greşeli!” Şi le fac! În conturarea imaginii aspra propriului destin îi vezi explorând, pe îndelete sau în grabă, întreaga paletă de stiluri de viaţă pe care satul planetar le pune la dispoziţia lor, de la ashramuri, Hare Krishna şi Zen până la tehno, Facebook şi heroină.

Tragice vremuri trăim, în care până şi greşelile pe care un om le poate săvârşi se diversifică pe o paletă aproape infinită! Să le faci pe toate care-ţi stau la îndemână nu-ţi mai ajunge o viaţă de om – şi uite aşa ajung tinerii secolului 21 să nu se mai poată maturiza; cum să şi aibă timp de aşa ceva, când în paralel cu meandrele destinului personal trebuie să ducă o viaţă de succese profesionale într-o lume din ce în ce mai complicată şi mai solicitantă?

Viaţă simplă şi uşoară nu mai există.