DESPRE INTELEPCIUNE (I)

„Întoarce carul! Nu este timp de plimbări

de plăcere! Cum poate lumea să nu acorde

nici o atenţie sfârşitului care a fost stabilit

pentru toţi, când ştie că distrugerea sa este

iminentă?”

(Prinţul Siddhartha, la primul contact cu 

imaginea bolii şi bătrâneţii)

Istoria nu consemnează care a fost momentul exact al trezirii din toropeala opulenţei a celui care va deveni Buddha, artizan al Trezirii şi Salvator al sufletelor.

Asemenea lui, avem fiecare dintre noi un moment al trezirii. Nu există fiinţă omenească care să nu aibă la un anumit moment al vieţii revelaţia propriului destin, poate chiar revelaţia destinului întregii umanităţi. Iar în această revelaţie, imaginea sfârşitului inevitabil este detaliul de prim plan.

Este înţelept acela care ştie cum să trateze evenimentele inevitabile din viaţa lui.

Dar nu vă voi vorbi aici despre resemnare, acceptare placidă sau supunere. Nici măcar despre fatalism, boală fără leac a sufletului omenesc („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”…). Cu aceasta se ocupă toate religiile care au înflorit pe suprafaţa planetei în ultimele două milenii. O evoluţie interesantă, de altfel, căci faza magică care a precedat marile religii instituţionalizate era de maximă implicare în viaţa omului, orientată mai degrabă spre influenţarea mediului decât spre supunere umilă şi servilă.

Am înţeles acum pentru ce nu am putut niciodată înghiţi religiile: fiindcă pur şi simplu eu nu pot accepta supunerea şi resemnarea. Dacă la vârsta de 5 ani am putut refuza categoric să mai frecventez biserica la care bunicul meu mă ducea aproape cu de-a sila în fiecare duminică dimineaţa, mai greu a  fost cu comunismul pe care l-am suportat timp de patru decenii, şi care din punct de vedere doctrinar era la fel de inflexibil precum marile religii în momentele de maximă înflorire.

            Trebuie neapărat să vă vorbesc despre cum văd acum felul în care noi ar trebui să întâmpinăm lucrurile inevitabile din viaţa noastră.

Din punct de vedere emoţional, lucrurile sunt extrem de simple: am vrea ca lucrurile plăcute pe care ni le dorim să fie inevitabile, deci să se producă negreşit, în timp ce lucrurile neplăcute să fie pur şi simplu imposibile.

Veştile sunt proaste: destinul nu ţine seama de preferinţele noastre. Mai mult chiar, înţelepciunea populară ne oferă un indiciu tulburător: „De ce ţi-e teamă nu scapi!” Tălmăcind această zicală, trebuie să înţelegem că inteligenţa noastră practică ne permite să simţim pericolele chiar înainte de a fi iminente. Situaţia a fost demult cunoscută: toată substanţa tragediilor antice constă în anticiparea evenimentelor inevitabile, iar măreţia personajelor decurge din modul în care dau piept cu aceste evenimente.

Ce facem noi când suntem confruntaţi cu evenimente inevitabile? Reacţia noastră este de obicei aidoma ca a animalelor prinse în capcană: spaimă, teroare, zbatere disperată. Nu am să uit niciodată emoţia profundă, şi umilul regret, pe care mi le-au produs moartea nedorită a unui piţigoi pe care l-am capturat în pădure. Deşi aveam cele mai bune intenţii legate de gingaşa zburătoare (colivie aurită, seminţe alese ş.a.m.d.) ea s-a zbătut până a murit!

În mod ciudat (nepractic, adică), noi avem tendinţa de a face eroi din cei care se zbat şi mor pentru noi.Ce facem noi după ce aceştia şi-au dat viaţa? Ne întoarcem la vieţile noastre năpădite de spaime, îndoieli, zbateri, lamentări şi laşităţi. Şi suntem atât de ridicoli şi de jalnici fiindcă nu ştim cum să tratăm acele lucruri, foarte puţine la număr, care sunt inevitabile.

Primul dintre ele, şi cel mai evident inevitabil, este moartea. Principala noastră spaimă, care ne bântuie zeci de ani, de când aflăm că moartea există şi până când se înfiinţează în coasă şi oase pe pragul nostru. Ce atitudine să adoptăm deci faţă de acest inexorabil sfârşit? Una dintre soluţii a fost mereu „atitudinea filosofică”, adică îngrămădirea de argumente care să ne permită s-o privim cu detaşare („…atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi nu mai suntem” Epicur, Scrisoare către Meneceu). O altă soluţie, care a devenit o adevărată industrie planetară, este aserţiunea că mai avem o viaţă după moarte, veşnică de această dată, sau că actuala noastră viaţă nu este decât una, oarecare, dintr-un lung, lung şir de reîncarnări.

Ce convenabil! Păi atunci, cei care cred astfel pentru ce se mai tem de moarte? Pentru ce îşi construiesc morminte pompoase şi cavouri impunătoare? Pentru ce se înconjoară cu bogăţii şi faimă, încercând să-şi cumpere o iluzorie nemurire? De ce nu mă lasă pe mine să mă tem, eu care nu cred în astfel de gogoriţe, eu care doresc ca această viaţă să fie viaţa mea veşnică, şi care doresc ca mântuirea (adică eliberarea de temeri şi suferinţe) s-o obţin aici şi acum, nu într-o ipotetică viaţă viitoare?!

Hai să fim serioşi, şi să învăţăm să trăim cu adevărat. Aici şi acum, în această viaţă.

DEPARTE DE LUMEA DEZLANTUITA

O cercetare ştiinţifică desfăşurată la facultatea de medicină din Mannheim (Germania), condusă de profesorul Andreas Meyer-Lindenberg, a adus argumente ştiinţifice pentru un adevăr pe care îl ştiam cu toţii: aglomerarea umană, poluarea asociată, îmbulzeala şi stresul –adică, într-un cuvânt, mediul citadin- ne înnebunesc. Şi nu vorbim aici despre un oarecare fenomen izolat; statisticile ONU ne arată că în 1950 orăşenii reprezentau 29,1% din populaţia planetei (şi Mircea, Radu, Luţu, Andranic, Iozsi, Laci – vă mai amintiţi ce linişte deplină domnea în Gherla noastră natală?), în timp ce azi sunt peste 50%, urmând probabil să fie peste 70%  care vom viermui prin oraşe în anul 2050.

Acelaşi adevăr îl cunoştea şi Thomas Hardy. Romanul său, care dă titlul acestei postări, are un titlu mult mai sugestiv decât modul în care a fost tradus în limba noastră: Far From the Madding Crowd. Adică „Departe de îmbulzeala care te înnebuneşte”. Nebunie la modul cel mai concret: cercetările savanţilor germani arată că la persoanele care au crescut şi trăiesc în oraşe legătura funcţională dintre formaţiunile cerebrale numite amigdala şi cortex cingular anterior funcţionează defectuos, întocmai precum în acea oribilă afecţiune psihică numită schizofrenie.

Trăim cu toţii, mai nou, într-o lume mai mult sau mai puţin schizoidă. Ce este tulburător? Faptul că această schizofrenie existenţială este asociată, prin cercetări ştiinţifice, chiar mediului citadin. Cel care este însăşi personificarea civilizaţiei, bunăstării, progresului, securităţii, bogăţiei culturale (Londra, megalopolis de prim rang, se mândreşte cu vânzarea a 70% din biletele pentru spectacole din întregul Regat Unit), etc. etc. Hoarde întregi de ţărani de pe întreaga planetă nu au alt vis decât să trăiască, într-o iluzorie fericire, între patru pereţi de beton (la o adică, bune sunt şi tabla sau cartonul...), închipuindu-şi că astfel îşi vor vedea rezolvate toate problemele seculare. Dar traiul în înghesuială (cozile la metroul din Beijing durează şi o oră şi jumătate!), în stres, în poluare, în gălăgie neîntreruptă, duc la aceste urmări neurologice cu efecte devastatoare pentru psihicul uman.

După ce am aşezat pe masa patinată din chioşcul japonez revista din care am citit aceste tulburătoare rânduri, am privit în jur. Clematisul şi caprifoiul îţi scuturau ultimele flori văratice, iar iedera care trebuia să păzească chioşcul îşi ridica primele viţe mai zdravene. Tamarisul îşi întindea crenguţele fine, care păreau să se piardă în albastrul cerului. Dincolo de el, Pinus mugus se lupta cu volbura care se încăpăţâna să i se caţere pe ramurile viguroase, dar scurte. Pe gardul din vecini câteva coţofene se certau zgomotos, iar din înaltul cerului de auzeau ţipetele ascuţite a doi şoimi care-şi cătau prada din tării. Cu capul galeş aşezat pe grinda de temelie a chioşcului, Cola –cockeriţa neagră ca tăciunele- mă privea cu iubire şi dăruire.

Nici o vorbă omenească; nici una dintre pârâiturile, zdrăngănelile, şuierăturile şi hârşâiturile cu care se însoţeşte orice prezenţă umană. Nici măcar manele. Populare- nici vorbă. Muzică clasică- nici atât. Doar templul naturii sfânt- cei care-l îndrăgesc pe Lucian Blaga înţeleg ce vreau să spun.

(Când scriu aceste rânduri, la ceas tihnit de seară, nu-mi pătrund pe geamul larg deschis decât lătratul galeş al câinilor şi ţipătul ascuţit al cucuvelelor, pe fundalul cântului monoton al poporului broştesc aciuit prin bălţi...)

Şi atunci, în miezul însorit al zilei, am făcut ceva pentru voi, orăşeni care nu mai ştiţi ce este liniştea: am luat în mână aparatul foto, i-am pus cel mai performant obiectiv, şi am pornit în căutarea detaliilor (detalii ignorate...) care alcătuiesc acest paradis în care schizofrenia se usucă precum un vampir întârziat surprins de lumina soarelui.

A fost simplu... pentru câteva minute, am privit prin obiectivul foto, DOAR ÎN PREAJMA CASEI MELE, şi am mângâiat butonul declanşatorului... şi am mai adăugat câteva fotografii făcute aseară, cu un apus de soare cum văd adesea în Sopor... şi a fost gata albumul!

Un album despre o lume în care îmi este drag să vă invit. Îl aveţi alăturat, rulează ca o expunere de diapozitive. Cu un dublu clic, accesaţi albumul în Picasa.

Fiţi bineveniţi în lumea Soporului. Oficial, este în Cluj. Dar este o lume care nu împinge spre schizofrenie. Este o lume în care mai poţi simţi acele împrejurări care ne-au întemeiat ca oameni; o lume care nu te sfâşie, ci te întregeşte.