1000 DE GANDURI BUNE

Şi uite-aşa, aproape fără să ne dăm seama, au trecut 4 luni, şi în ăst timp am primit de aproape 1000 de ori vizita voastră (spun “aproape” fiindcă, deşi contorul a trecut deja de 1000, câteva dintre vizite mi-au aparţinut chiar mie, dornic de-a afla dacă blogul funcţionează fără greş).

Asta înseamnă că am băut împreună 1000 de ceaiuri, consumând 200 de litri de apă curată de izvor şi 2 kilograme de ceai din cel mai bun. Vizitele voastre m-au onorat şi mi-au produs o mare bucurie; o bucurie cu atât mai preţioasă cu cât trăim vremuri în care ecranele sunt tot mai apropiate, dar inimile tot mai îndepărtate…

Vă consider, deşi majoritatea aţi ales să rămâneţi anonimi, prieteni adevăraţi. Şi pentru aceasta aş dori să împărtăşesc cu voi un dar care ne soseşte de dincolo de nefiinţă.

După cum ştiţi Adiela, care a fost fiica, prietena şi Maestra mea, ne-a părăsit în urmă cu aproape 2 ani şi jumătate. În 28 septembrie ea ar fi împlinit 34 de ani, o vârstă la care, de obicei, orice împlinire ţi se pare posibilă, şi nici un rău nu ţi se pare posibil…

Zilele trecute, “răsfoind” nişte fişiere mai vechi, am descoperit o scriere a ei, destinată apariţiei într-o revistă care demult nu mai există. Nu ştiam de existenţa acestui text, dar l-am găsit cuminte aşezat în folderul cu “Articole”, aşa cum obişnuia să procedeze spiritul ei, strălucitor şi ordonat în acelaşi timp.

După cum puteţi bănui, este vorba despre dilemele omului contemporan, şi despre importanţa Tai Chi-ului în viaţa noastră. Va las să citiţi, iar pe urmă priviţi pozele de alături. O veţi vedea pe Adiela vie, puternică dar echilibrată, caldă şi omenoasă, spirituală şi măiastră, şi veţi putea pătrunde o fărâmă din miracolul existenţei unui om care dorea “să se iscălească pe tâmpla eternităţii”.

Suprema simplitate şi eficienţă

Poate fi interesant să ne gândim puţin la modul diferit în care captăm şi abordăm două concepte, extrem de clasice, precum "credinţă" şi "încredere". Aparent, cele două manifestari sunt puternic corelate. S-ar zice că avem încredere în acele realităţi în care ne-am pus credinţa. Aşa a fost, însa odată cu "evoluţia" tehnologică a umanităţii, parteneriatul dintre cele două concepte a prins să "involueze".

Dacă privim înapoi, în timp, observăm cum credinţa apare în noi, spontan, relativ la nişte realităţi foarte simple şi destul de nepalpabile, cum ar fi divinitatea, sinele, iubirea, absolutul, spiritul, sentimentul etc. Credem în toate acestea aproape de la bun început, fără să verificăm de o mie de ori, fără să punem prea multe întrebări, credem pe simplul motiv că alţii înaintea noastră au crezut şi au vorbit despre ele, ca despre un dat gata existent pe care nu am avut decât să-l preluăm, să-l simţim şi să-l susţinem. Poate, uneori, ajungem să punem la îndoială obiectul credinţei noastre. Însă, renunţând la el, ne întoarcem către altul, la fel de eteric, simplu şi direct. Ne putem întreba: dacă toate obiectele credinţelor noastre sunt atât de simple, oare simplitatea este unul dintre ele?

Să privim acum maniera în care încrederea încolţeşte şi creşte în sufletele sau minţile noastre. De cele mai multe ori este nevoie de o reţea complicată de deducţii, întrebări iscoditoare şi răspunsuri mulţumitoare, de corelaţii şi asemănări, etichetări şi asigurări şi alte asemenea procese care ţin mai curând de mintea noastră decât de sufletul nostru. La un moment dat, îngheţăm "procesul" (manifestarea unui om, eficienţa unei atitudini, utilitatea a orice) care se manifestă în faţa noastră într-un instantaneu şi decidem că avem încredere în el. Ne pare că am adunat destule date pentru asta. Dar imediat ce, de pildă, manifestarea acelui om se abate de la coordonatele instantaneului (creat de noi, la urma urmei), "ne simtim trădaţi" şi "ne pierdem încrederea în el".

Nu am ştiut că orice om şi orice realitate a lumii înconjurătoare este un proces în continuă desfăşurare şi transformare - nu este o entitate fixă sau eternă. Putem constata vremelnicia în şi nu mai departe de propria noastra persoană. Şi totuşi, dorim ca tot restul să nu fie supus ei. Neaşteptat, tocmai în perpetua transformare a noastră şi a lumii stă ascunsă cea mai desavârşita simplitate. Este simplitatea unei ape curgatoare, care, chiar dacă este mereu alta sub ochii noştri, nu înceteaza vreodată sa fie ceea ce este: apă. Sau simplitatea unui cer albastru traversat de norişorii purtaţi de vânt, care, chiar dacă ni se înfăţişeaza mereu altfel, este tot cer, norişori şi vânt. Sau simplitatea fumului care se înalţă dintr-un beţişor parfumat: în oricâte forme s-ar undui şi învălătuci, pentru a dispărea din vederea noastră mai apoi, el rămâne ceea ce este: fum. La fel este, în esenţa ei, şi fiinţa umană: simplă, frumoasă şi directă. Când ne-am obişnuit să gândim atât de complicat şi să avem încredere doar în lucrurile complicate (la care le mai spunem, cu importanţă, "complexe")? Căutăm compania oamenilor "sofisticaţi" şi vrem să fim şi noi aşa, deoarece credem că devenim mai speciali astfel. Căutăm aparatura cea mai "sofisticată", care aproape că face orice pentru noi, deoarece credem că obţinem mai multă comoditate şi eficienţă. Şi căutăm medicamentele cele mai "complexe", căci credem că, cu cât sunt mai procesate chimic, cu atât mai mari minuni vor face pentru sănătatea noastră. Dar să ne gândim câte complicaţii şi complexe ne creează toate aceste lucuri complicate şi complexe. Este cazul omului care doreşte să-şi renoveze casa, spre a fi funcţională şi mai ales frumoasă, şi care, după un timp, se plânge că "s-a săturat să stea în şantier", ca şi cum cineva l-ar fi obligat să facă asta.

În "Etica noului mileniu", Dalai Lama spune că esenţa acţiunilor tuturor oamenilor este căutarea liniştii şi fericirii. Problema apare atunci când confundăm calea cu scopul. De pildă, când am început să câştigăm bani, îi doream pentru a ne asigura securitatea, hrana, independenţa şi posibilitatea de a ne împlini visele. În cazul multora, se întâmplă că goana după bani a devenit, pe nesimţite, fix factorul care le tulbură şi anihilează securitatea, se hrănesc deficitar, devin dependenţi iar visele au zburat demult. Unii îi numesc pe aceştia "oameni realizaţi" şi alţii îi numesc "oameni chinuiţi". Problema nu e banul, nu casa renovată, nu haina frumoasă - nu ele ne tulbură liniştea şi fericirea. Ci lipsa echilibrului dintre ce suntem sau ne dorim şi ceea ce facem sau dorim.

Ce legătură există între toată această "dizertaţie" şi practica artelor marţiale sau nonmarţiale chinezeşti, cum ar fi Tai Chi-ul? În contextul actual, Tai Chi-ul poate fi văzut ca o scurtătură, o cale directă între noi ca manifestare şi noi ca esenţă. Un cadru sigur în care suntem invitaţi să experimentăm simplitatea şi liniştea, dincolo de complexitatea şi diversitatea formelor de exprimare. La început ne străduim să învăţăm mişcările şi avem o mulţime de nelămuriri; la scurt timp după, le executăm fascinaţi şi furaţi de frumuseţea lor şi de senzaţiile unice pe care ni le provoacă - apoi, descoperim că frumuseţea, simplitatea, liniştea şi armonia resimţite nu vin din mişcările în sine, ci tocmai din miezul fiinţei noastre, din interiorul sufletului nostru. Si, odată plenar redescoperite, nu le vom mai pierde niciodată, indiferent de situaţia în care ne vom afla. Iar a fi în armonie cu noi înşine reprezintă suprema simplitate şi eficienţă a fiinţei umane. Pe calea Tai Chi-ului sau pe orice altă cale, de ce să nu începem chiar de azi această minunată călătorie a redescoperirii?

Şerban Adina – preşedintele Clubului Sportiv Ming Dao Cluj

DESPRE INTELEPCIUNE (II) INEVITABILUL DIN NOI SI MAI PRESUS DE NOI

Pentru a trăi cu adevărat, trebuie să începem prin a recunoaşte care sunt evenimentele inevitabile. Am vorbit deja despre moarte- dar aceasta nu este decât întruchiparea inevitabilităţii prin excelenţă. Cum spune un sofism simpatic: „Viaţa este o boală cu mortalitate de 100%”. Restul evenimentelor inevitabile ne scapă în majoritatea situaţiilor, producându-ne mirare, şi chiar teroare, atunci când ele se produc.

E simplu să percepi inevitabilitatea atunci când eşti foarte strict specializat. Războinicii, de exemplu; avem nenumărate exemple de conducători de oşti care ştiau din capul locului că înfrângerea este inevitabilă, iar măreţia destinului lor s-a împlinit atunci când au luptat până la capăt, acoperindu-se de glorie.  Cei 300 de spartani conduşi de regele Leonida care au murit până la ultimul în bătălia de la Termopile  ştiau precis ce-i aşteptă, doar pentru aceea au ars în urma lor podul care le-ar fi permis să se retragă din faţa armatelor persane de sute de ori mai numeroase…

            Ca în tragediile antice, ce mai! Vreţi şi un exemplu mai paşnic? Atunci când dentistul ne anunţă că urmează să „pierdem” un dinte, procesul este de regulă inevitabil.

Ce este inevitabil, deci? Păi, să v-o spun p-aia dreaptă: inevitabilă este acţiunea legilor sofiologiei. Acestea sunt legile care ne-au născut, căci au purces la treabă din însăşi prima clipă de existenţă a Universului.

Cu alte cuvinte, invitabilă este acţiunea legii specializării. Suntem nevoiţi să trăim într-o lume în care această lege este atotputernică; peste tot unde ne uităm în jurul nostru nu vedem decât indivizi şi comunităţi umane specializate; dacă vrem să înţelegem această imensă diversitate de forme diferite în care există oamenii şi comunităţile lor trebuie neapărat să avem studii de antropologie şi etnologie. Dar voi sunteţi oameni obişnuiţi, nu savanţi îndopaţi cu ştiinţă. Obiectivul vieţii voastre nu este analiza vieţii celorlalţi, ci trăirea propriei vieţi. Pentru aceasta, trebuie să înţelegeţi că cel mai inevitabil lucru care vi se va întâmpla este acţiunea legii specializării.

Adică, la specializarea structurală cu care v-a înzestrat evoluţia biologică (bagajul vostru genetic) trebuie să se adauge specializarea funcţională (relaţia pe care o aveţi cu mediul în care vă desfăşuraţi existenţa). Orice aţi dori sau oricum v-aţi tortura, nu veţi putea exista dacă nu vă raportaţi la (sau delimita de) aceste două esenţiale repere ale existenţei voastre.

Şi aici dăm peste primul lucru inevitabil din viaţa noastră: propria noastră natură. După cum ne învaţă aceeaşi inepuizabilă înţelepciune populară: „Năravul din fire n-are lecuire”. Cândva prevala ideea că la naştere copilul este un fel de „foaie nescrisă”, un recipient gol în care se pune câte ceva de-abia după ce începe instruirea, adică pe la 7-8 ani. A fost nevoie de vocile unora precum Pestalozzi (pedagog, 1746-1827), C.G. Jung (psihiatru, 1875-1961) sau Piaget (filosof, 1896-1980) pentru a înţelege că fiinţa umană aflată la începuturi este un fenomen mult mai complex decât un simplu animăluţ care zburdă, face gălăgie şi-şi bagă nasul peste tot.

Natura noastră este din capul locului un fenomen de o imensă complexitate; iar complexitatea sa creşte nestăvilit în timpul vieţii noastre. Natura noastră (mai puteţi s-o numiţi şi fire, sau caracter) este cel apropiat prieten al noastru, dar şi cel mai aprig judecător. Este sprijinul noastru în momente de restrişte, dar şi complotistul perfid care lucrează în umbră pentru a ne pune piedici pe drumul vieţii.

Putem evita multe în viaţa noastră: prietenii, iubiri, căsătorii, preocupări, slujbe, afaceri, activităţi, idei, constrângeri, oportunităţi. Dar nu putem evita propria noastră natură! Şi atunci, ce facem? Din păcate, bombardaţi fiind de o imensitate de presiuni culturale, cu atât mai intense cu cât creşte intricarea stimulilor care sosesc din toate părţile, oamenii contemporani nouă săvârşesc marea greşeală de a se declara nemulţumiţi de propria lor natură, încercând pe urmă să o schimbe.

„Schimbarea” naturii umane este una dintre cele mai puternice himere care populează, şi parcă tot mai mult, spiritul uman. În definitiv, ce urmăresc toate religiile, dacă nu schimbarea naturii umane, adică adăugarea unor caracteristici şi eliminarea altora? Ce urmăreşte pletora de scrieri atrăgătoare, izvodite de adevăraţi specialişti în păcăleală, care încearcă să vă convingă că puteţi fi altfel (mai pricepuţi, mai deştepţi, mai frumoşi, etc.) chiar decât nu vă simţiţi nicidecum în stare?

Formula standard care pune capăt relaţiilor în ziua de azi sună cam aşa: „El/ea s-a schimbat. Nu mai este persoana de care m-am îndrăgostit.” Fals, fals, de trei ori fals. Nu sunt decât două faţete, intim conectate, ale naturii unice a respectivei persoane. La început, era un om îmbătat de ambrozia îndrăgostelii; în cea de-a doua ipostază, este acelaşi om, plictisit de corvezile vieţii de cuplu...

Poate vi s-a întâmplat deja. Dacă nu, nu săriţi în sus de bucurie; urmează să vi se întâmple. Fiecare om este o constelaţie unică a celor 16 specializări. O constelaţie vie, care-şi schimbă fără încetare configuraţia. Un univers întreg, aflat în permanentă mişcare. Iar ceea ce noi numim simplu „eu” nu este nimic altceva decât acest univers. Înainte de a fi academicieni, scriitori, muzicieni, politicieni, truditori pe câmpuri, manelişti sau conţopişti, şi mai presus decât toate acestea, suntem fiinţe unice, înzestrate cu o natură unică, şi pe care nu avem dreptul, şi nici măcar interesul, să o contestăm sau s-o schimbăm.

Natura voastră este inevitabilă. Învăţaţi să trăiţi cu ea.