VIAŢĂ FĂRĂ SEAMĂN

Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu de unde a apărut. Îmi amintesc însă cu precizie că am găsit-o dormind pe pragul încăperii, cu intrare directă din stradă, care-mi servea drept birou acum 20 de ani.

A doua zi, profitând de uşa larg deschisă, s-a furişat înăuntru. Modestă şi supusă, dar şi plină de vioiciune, cu privirea caldă şi jucăuşă, cu blana albă punctată cu pete negre, părea a fi un amestec de Terrier cu... multe alte rase de talie mică. Într-un fel, foarte obscur, îmi dorisem mereu un câine; aşa că am adoptat-o şi, văzând că zile de-a rândul nimeni nu o caută, am numit-o ca pe prima căţeluşă care a „adulmecat” spaţiul cosmic: Laica.

Inteligenţa ei ne-a şocat din prima clipă. Numele şi l-a acceptat şi recunoscut de îndată ce l-am rostit. La fel s-a petrecut şi cu toate interdicţiile care făceau acceptabilă convieţuirea cu un câine de pripas; după ce am surprins-o lipăind din vasul cu lapte pus la răcit pe gresie, a fost suficientă o singură admonestare pentru ca niciodată să nu mai depăşească pragul casei. Când uşa era deschisă, băga doar capul, fără să păşească peste prag, şi dădea expresie, în modul ei inimitabil, plin de entuziasm şi tandreţe, bucuriei de a fi cu stăpânii ei.

Aţi înţeles, desigur, că exista o anumită distanţă între noi şi ea. Era adorabilă în sinceritatea şi dăruirea ei, vioiciunea şi inteligenţa ei ne aduceau o permanentă încântare; dar necunoaşterea antecedentelor ei ne-a făcut să ne temem de eventualele boli pe care le-ar putea purta, iar lipsa de experinţă nu ne-a lăsat să înţelegem ce ar putea face un veterinar pentru a-i asigura o sănătate convenabilă.

Singura căreia nu-i păsa de astfel de considerente era Laica. Îşi făcuse culcuş într-una dintre pivniţele casei, unde dormea pe un sac de rafie plin cu rumeguş, mânca cu entuziasm tot ce-i ofeream din preaplinul prânzurilor noastre, şi îşi petrecea o bună parte din zi pândind vigilentă pe sub poartă orice mişcare se producea pe stradă. Apucăturile de cîine fără căpătâi se manifestau cu putere: o zbughea pe stradă la fiecare ocazie, dând raite înflăcărate prin cartier (nici până azi nu am cerut scuze familiei Suciu pentru faptul că Laica le-a mâncat într-o zi friptura!). Reuşea acest lucru chiar şi atunci când era în călduri, rezultatul fiind câteva serii de pui splendizi, produşi parcă prin clonare, şi pe care nu am avut mari dificultăţi să-i plasăm pe la cunoştinţe şi prieteni.

O să vă puneţi poate întrebarea: ce este atât de deosebit în viaţa căţeluşei de pripas Laica, încât să merite relatarea într-un blog? Doar fiecare câine aduce bucurie şi amuzament stăpânului său, nu-i aşa? Trebuie deci să vă vorbesc despre destinul nepereche, destinul măreţ al căţeluşei Laica.

Era o iarnă geroasă. Laica îşi făcea apariţia foarte rar din pivniţa care-i servea drept bârlog. Mai mult chiar, am remarcat că timp de mai multe zile mâncarea a rămas neatinsă, fapt care m-a determinat să pornesc în căutarea sa. Am găsit-o pe sacul său, slabă şi febrilă, tremurând din toate încheieturile, privindu-mă disperată cu ochii împăienjeniţi de febră. Am ridicat-o cu grijă de pe sac, şi am avut un şoc care şi azi, după atâţia ani, mă cutremură: laba din stânga spate era imensă, tumefiată şi neagră, şi lipsită de păr datorită râvnei disperate cu care Laica încercase să o „vindece”, lingând-o timp de atâtea zile.

Ce se întâmplase? Ştiţi poate obiceiul cîinilor, de a se roti în culcuş pentru a găsi o poziţie mai bună. Făcând aşa, un fir de rafie i se încolăcise pe picior, strangulându-l, producând stază şi gangrenă. Cu foarfeca purtată de o mână tremurândă am eliberat-o pe Laica din strânsoarea ucigaşă şi, nefiind priceput în evaluarea şanselor sale de supravieţuire, m-am mulţumit să-i pun  la îndemână un vas cu apă, şi am plecat ruşinat că nu pot face mai mult pentru ea...

Timp de trei zile, din pivniţă au răzbătut prin planşeul gros urlete înfiorătoare. O vedeam pe Laica în chinurile morţii, şi nu rare erau momentele în care plângeam gândindu-mă la suferinţa prin care dragul meu tovarăş trecea fără vină. După care ... tăcere! Dar gîndurile mele negre erau acum şi mai intense, complicate de sentimentul de vinovăţie şi de anticiparea imaginii unui trup din care suferinţa a stors viaţa până la ultima sa picătură.

Au trecut două zile de îndoială. Stăteam chiar în capul scărilor, încercând să-mi fac curaj să cobor în pivniţa unde Laica trăise infernul ultimelor sale zile ... cînd am auzit mişcare şi ... MINUNE! ... Laica a apărut vie, slabă dar întreagă ... ba nu, nu era întreagă! ... piciorul stânga spate lipsea de la genunchi în jos... şi Laica venea spre mine şonticâind, mai să fie trântită la pământ de îndârjirea cu care îşi balansa drăgăstos coada!

Lacrimile pe care le-am vărsat atunci sunt eterne, căci constat, în timp ce scriu, că sunt la fel de fierbinţi după trecerea a două decenii. La început, ele însemnau bucuria de a o vedea pe Laica vie; pe urmă, ele au izvorât dintr-un sentiment pe care cu greu îl pot defini. Aţi înţeles, desigur, că urletele care străbăteau din pivniţă nu erau urlete de agonie, ci erau strigătele de luptă ale acestui neînfricat tovarăş al nostru, care se hotărâse să elimine răul din trup, rozându-şi piciorul până la ultima fărâmă cuprindă de boală.

Cum poţi defini ceea ce simţi în faţa unei asemenea dovezi de iubire de viaţă, de dăruire în trăirea propriului destin, de curaj în înfruntarea durerii şi a suferinţei? Apreciere, admiraţie, entuziasm,  compasiune, iubire... umilinţă chiar? Eu plângeam din toate acestea, copleşit de intensitatea emoţiei, şi incapabil pentru moment să înţeleg că acest moment îmi va schimba viaţa pentru totdeauna.

Mi s-a schimbat viaţa, fiindcă viziunea mea asupra vieţii a fost schimbată radical. Noi, oamenii, ne panicăm imediat ce apare o problemă, alergăm în dreapta şi-n stânga, ne lamentăm fără încetare şi cerem disperaţi ajutor, fără să ne gândim la pilda unei căţeluşe modeste, care n-a avut drept altă armă în pivniţa întunecoasă în care lupta cu moartea iminentă decât iubirea de viaţă. Aceasta a fost arma! ... dinţii n-au fost decât un instrument.

Vreau să vă spun că Laica a trăit! Lipsa piciorului nu părea s-o deranjeze prea mult sau, altfel spus, a continuat să ducă aceeaşi viaţă în ciuda lipsei. În anul următor, urmare a unei escapade la care era atât de maestră, a rămas şi gestantă(cum clocotea în ea pofta de viaţă! cum se exprimau cu putere în ea chemările care întemeiază acest Univers!). De aici i s-a tras şi pieirea: era greoaie, şi nu a putut traversa strada la timp, şi o maşină care venea în viteză...

Nu are mormânt. Nici nu trebuia. În sufletul meu va fi mereu o floare proaspătă alături de amintirea ei. Din amintirea ei se naşte patosul acestei mărturii.

În momentele în care ne plângem de dureri sâcâitoare şi despre oameni nesuferiţi, să ne amintim de modesta căţeluşă care a trecut prin purgatoriul durerii de nespus pentru a ne învăţa cum trebuie să trăim, cu curaj, dăruire şi iubire, viaţa noastră de oameni făloşi.

Şi, vă rog, cînd doriţi să vorbiţi despre eroii voştri şi viaţa lor pilduitoare, recitiţi mai întâi, cu umilinţă,  mărturia despre viaţa fără seamăn a căţeluşei de pripas Laica.

NODUL GORDIAN

 Capitala Frigiei era vestită pentru o tulburătoare relicvă: o încâlceală de noduri cu care Gordias, tatăl vestitului rege Midas, legase odată oiştea carului. Într-atât de impenetrabilă era acea încâlceală de funii, şi într-atât îi umilise pe toţi cei care încercaseră să o desfacă, încât circula prezicerea că cel care-i va da de cap va deveni stăpânul Asiei.

În anul 333 î.e.n. Alexandru Macedon, tânăr pretendent la glorie eternă şi la stăpânirea Asiei, soseşte cu armatele sale neînvinse în inima Asiei Mici. Neînfricat şi plin de hotărâre, se înfiinţează în templul care păstra preţioasa relicvă, cu intenţia manifestă de a-i veni de hac. Zadarnică trudă; priceperea mâinii care a legat şi secolele trecute pietrificaseră strania alcătuire.

Dar Alexandru, care era pe cale de deveni Mare, nu-şi putea permite un insucces de prost augur. Aşa că a scos sabia din teacă, şi cu o singură lovitură a tăiat buclucaşul nod. Justificarea morală pentru actul său ieşit de comun, chiar uşor blasfemiator, tot el a oferit-o: „Nu contează cum desfaci un nod”.

Alexandru devenit  Mare şi-a întins imperiul pe trei continente tocmai fiindcă nu a ezitat niciodată în faţa nodurilor din destinul său, chiar dacă aceasta a însemnat o moarte prematură şi (întrucâtva) absurdă. Povestea sa ne poate servi tocmai drept temă de reflecţie: ce facem pentru a dezlega propriile noastre noduri? Am sentimentul că mult prea uşor cedăm în faţa lor, preferând să facem orice altceva decât să ne exersăm răbdarea şi îndemânarea, încercând să le desfacem, sau să ne exersăm curajul, încercând să le tăiem.

Cei mai mici dintre noi (este vorba despre copii...) îşi acoperă cu naivitate ochii, închipuindu-şi că astfel nu sunt văzuţi. Le şi reuşeşte... fiindcă noi, cei trecuţi prin viaţă, le facem jocul şi, spre deliciul celor mici, ne prefacem că nu-i vedem. Dar noi, cei (deja/mai mult sau mai puţin/prea mult) trecuţi prin viaţă, ştim prea bine că nu putem să ne trăim viaţa cu ochii închişi; ar fi ca şi cum am încerca să traversăm o stradă cu ochii închişi...

Dar nu ne lăsăm! Închidem ochii, fără a şti că nimic nu dispare prin negarea noastră. Fugim, că şi cum n-am şti că nodurile le purtăm de fapt în suflet, şi le luăm cu noi oriunde am purcede. Plângem, ca şi cum legile care sunt în noi şi mai presus de noi, şi care ne înnoadă firul vieţii,  ar putea fi înduioşate sau înduplecate. Ne supunem, inventând legende despre noduri fără seamăn pe care universul le-a aşternut în calea vieţuirii noastre...

Şi nu cugetăm îndeajuns la exemplul fără seamăn al lui Alexandru cel Mare. El a avut curajul de a desface nodul care i-a hotărât destinul (mai ştii, nereuşind pe calea „normală” poate că s-ar fi întors în Macedonia sa de baştină...) printr-o singură mişcare îndrăzneaţă.

Voi cum vă apropiaţi de nodurile din viaţa voastră? Cu teamă, stăruinţă sau curaj?

PASTRATORUL DE SUFLETE

Fiica mea, care mi-a fost atât prieten, cât şi Maestru, mi-a spus odată:

„Eu sunt păstrător de suflete. Ceea ce nu înseamnă că eu am depozitat undeva sufletul tău, sau că aş fi stăpână peste el. Eu sunt păstrătoarea sufletului tău pentru că te pot îndruma, în momentele de rătăcire, să găseşti drumul înapoi către sufletul tău”.

Un Păstrător de Suflete este ceva rar. El nu poate fi decât o persoană anume, care are o importanţă poate încă neghicită în viaţa noastră: un maestru, un părinte, o rudă, un prieten. Neapărat, o fiinţă vie; nu poate fi păstrătorul sufletului nostru un personaj de istorie, oricât ne-am putea identifica cu el, oricâtă veneraţie ne-ar putea inspira creaţia lui sau povestea vieţii lui.

Un Păstrător de Suflete nu poate fi decât cineva care ne iubeşte. Cu iubire adevărată, cea care nu are orgolii, mânii sau ambiţii, care nu judecă şi poate să ierte cu adevărat. Cineva care ne cunoaşte, prin convieţuire rodnică sau prin asemănări sufleteşti. Cineva care puterea de a-şi sacrifica confortul sau delăsarea de moment pentru a lua în mână opaiţul cu care să lumineze nu calea lui, ci calea ta. Şi care să facă toate acestea cu bunăvoinţa, respectul şi dăruirea care să te convingă pe tine de bunele sale intenţii, şi de importanţa intervenţiei sale.

Un Păstrător de Suflete este acea persoană, a  cărei importanţă în viaţa noastră poate nu am conştientizat-o încă, care este în orice clipă pregătită să te ajute într-un moment de restrişte, sau de pierzanie, sau de rătăcire. Şi, desigur, să fie o persoană care a ajuns mai departe pe calea împlinirii propriului destin, pentru ca până şi exemplul viu al vieţii sale să ne servească drept îndrumar în lungul drum al nostru către noi înşine.

Avem cu toţii nevoie de un Păstrător de Suflete.

Din păcate, cei mai mulţi dintre noi trec prin viaţă fără a-şi putea acoperi această nevoie. Mulţi dintre noi, chiar dacă simt nevoia unei îndrumări, nu ştiu cum să dea un nume acestei nevoi. Căutarea lor este haotică, iar alegerile pripite şi întâmplătoare.

De multe ori, ne închipuim că Păstrătorul sufletului nostru ar putea fi persoana cu care am hotărât să ne unim destinele. Dar aceasta nu este decât un alt om, măcinat cel mai adesea de propriile temeri, de propriile îndoieli, şi de propria nevoie de a găsi un Păstrător.

De multe ori, ne închipuim că avem un Păstrător în făptura unei divinităţi. Tristă greşeală, fiindcă acea divinitate, clădită după chipul şi asemănarea noastră, nu va avea nici mai mult nici mai puţin decât calităţile, defectele şi neîmplinirile noastre. Ori, noi avem nevoie de un sprijin mai ales atunci când defectele şi neîmplinirile noastre se exprimă mai puternic...

Şi atunci, ce facem? Pur şi simplu cei mai mulţi dintre noi continuă să-şi trăiască viaţa la întâmplare, căutând sfaturi prin reviste, prin cărţi scrise la mia de cuvinte, prin emisiuni de televiziune comercială, prin baruri, cluburi şi discoteci, sau prin diverse asociaţii şi organizaţii fondate de alţi rătăciţi.

Eu am avut privilegiul unei Păstrătoare pricepute. Şi chiar dacă ea nu mai este acum în aceeaşi lume cu mine, lucrarea ei continuă în mine. Delicateţea şi precizia cu care ea m-a îndrumat atunci când eram în momente de rătăcire sau de îndoială continuă să dea şi acum roade în viaţa mea. În aşa fel, încât aş putea spune că mi-am găsit pe veci cuibul sufletului. Exemplul pe care ea mi l-a dat atunci când boala rodea necruţătoare tânărul ei trup mi-a întărit pe veci sufletul.

Sufletul meu nu se mai poate pierde, fiindcă am fost binecuvântat cu cea mai desăvârşită Păstrătoare de Suflete.

Dar voi?

POVARA PREZENTULUI (II)

PROPULSORUL

Totuşi, ce ne uneşte pe toţi oamenii, care este trăsătura de bază a psihicului nostru atât de variat şi de contradictoriu în manifestări?

Un răspuns foarte sugestiv ne oferă remarcabilul scriitor SF american Robert Sheckley. În povestirea sa „Specialistul” el relatează peripeţiile unei nave spaţiale „cooperatiste”, care exista numai prin integrarea prestaţiilor unor fiinţe strict specializate, provenite de pe diverse planete, şi foarte diferite ca alcătuire : Gânditor, Vorbitor, Ochi, Propulsor (singura specie bipedă), Motor, Acumulator, Pereţi. O furtună cosmică neaşteptată îl ucide tocmai pe Propulsor, şi restul echipajului se târăşte cu nava infirmă de la o planetă la alta, căutând un nou exemplar cu aceeaşi specializare.

În fine, bucurie! Descoperă o planetă populată de Propulsori (cred că aţi înţeles deja că este vorba despre Homo Sapiens) şi se grăbesc să „pescuiască” unul. Dar, stupoare! Propulsorul habar nu avea să „împingă”! Chiar şi după ce echipajul îi câştigă bunăvoinţa şi el doreşte sincer să participe la zborul navei, şi tot nu se întâmplă nimic. Dar să-l ascultăm pe Robert Sheckley :

„ Propulsor îşi cercetă gândurile. Fu confruntat cu un puţ adânc de îndoială şi teamă. Privind înăuntru, îşi văzu propriul chip schimonosit.

Gânditor i-l lumină ca să-l vadă mai bine.

Propulsorii trăiseră de secole dominaţi de îndoială şi de teamă. Propulsorii se războiau din teamă şi ucideau din cauza îndoielii.

Acolo era organul Propulsorului!

Uman – Specialist – Propulsor – el se incluse pe de-a întregul în Echipaj, se contopi cu ei, cuprinse cu braţele minţii umerii lui Gânditor şi Vorbitor.

Dintr-o dată, Nava făcu un salt înainte cu o viteză de opt ori mai mare decât cea a luminii. Continuă, cu o viteză din ce în ce mai copleşitoare.”

Este adevărat, îndoiala şi teama duc la război şi la crimă. Aceasta, fiindcă atât îndoiala şi teama, cât şi născutele din ele război şi crimă, înseamnă angoasă.

Iar angoasa este preţul plătit de om pentru despecializarea sa.

Cu cât o specie este mai strict specializată, cu atât relaţia cu mediul său de viaţă este mai stabilă, deci mai uşor de controlat, şi cu atât nivelul de stres emoţional datorat fiinţării este mai scăzut.

Omul evoluează într-un mediu de o imensă complexitate, în care controlul mediului de viaţă nu rămâne decât un simplu deziderat, o dorinţă veşnic neîmplinită. În cazul omului, stresul emoţional despre care vorbeam mai sus devine angoasă existenţială, care se manifestă sub o cvasi-infinitate de forme, fiecare particulă umană având în fapt propria configuraţie de angoasă, cu structurări şi evoluţii diferite.

Angoasa umană are o etiologie complexă. Pe lângă sarcina emoţională generată de dorinţa de a prefigura viitorul întâlnim o altă cauză majoră: descoperirea, pe cale culturală, a morţii. Conştiinţa unui sfârşit implacabil otrăveşte viaţa oricărui individ uman. Prea puţini, şi nebăgaţi în seamă, sunt cei ca Epicur, care încearcă să exorcizeze teama de moarte prin raţionamente de genul „...atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi  nu mai suntem.” El uită de perversitatea acelui instrument psihic numit memorie, care lucrează cu sârg pentru a ne răpi liniştea şi echilibrul sufletesc. Căci omul începe să moară în clipa în care conştientizează faptul că moartea există…

POVARA PREZENTULUI

I.                   OMUL ŞI IEPURAŞUL

V-aţi gândit vreodată cât de uşoară este viaţa animalelor în comparaţie cu viaţa oamenilor? Nu mă refer aici la geamuri termopan, apă caldă, becuri cu zecile, autoturisme confortabile etc. etc. Privită din acest unghi, viaţa oamenilor pare a fi net superioară. S-ar zice că peşterile de ciment şi sticlă ne asigură o protecţie ideală împotriva agresiunilor la care ne supune viaţa.

Oare?

Să încercăm un joc al imaginaţiei. Pune-te, stimate cititor, în pielea unui iepuraş. Şi pleacă la o plimbare prin pădure (de fapt, în căutarea hranei, fiindcă iepuraşii adevăraţi nu prea au timp de plimbare…). Deodată, de după un copac sare lupul cel fioros (de fapt, nu e fioros, vrea şi el să pună ceva pe o măsea, nu-i aşa?). Ce faci? Fugi! Fugi de-ţi sfârâie călcâiele! Şi dă-i, şi fugi, până când lupul a rămas departe în urmă…

Până aici, omul şi iepuraşul se aseamănă. Amândoi fug din faţa primejdiei, cu amendamentul că omul, atunci când nu are de ales, mai şi luptă…

De aici încolo, însă, totul este diferit. Iepuraşul va putea trece cu nepăsare, de nenumărate ori, pe lângă copacul de după care a apărut lupul. Atitudinea sa faţă de problemele existenţei este guvernată de răspunsul instantaneu la stimulii interni sau externi (Sunt în pericol? Fug! Îmi este foame? Plec în căutarea hranei…). Omul, în schimb, înzestrat cu darul otrăvit al memoriei, va începe să tremure de fiecare dată la vederea copacului blestemat, şi imaginaţia sa va plasa invariabil imaginea lupului în umbra, de acum ameninţătoare, a trunchiului viguros.

Mai mult chiar, iepuraşul nostru va putea trece liniştit şi decontractat pe lângă fiecare copac din pădure, fără a-şi pune plin de teamă întrebarea: „De după care copac va ieşi astăzi lupul?”. Blagoslovit cu alt dar otrăvit – anticiparea – omul se va uita cu teamă la fiecare copac, şi acumularea acestor experienţe tensionate va duce la instalarea în viaţa sa a unui musafir pervers şi neiertător: angoasa.

Memoria ne alimentează angoasa. Memoria şi angoasa sunt cei doi dragoni tenebroşi ai psihicului nostru. Memoria ne face să retrăim acele experienţe neplăcute care duc, treptat, la instalarea angoaselor. Şi, cu atât mai pervers, ne face să ne amintim însăşi stările de angoasă, ducând la forma supremă de înstrăinare a omului de propriul destin: teama de angoasă!

Şi uite aşa, omul nu mai este nicidecum disponibil să-şi trăiască prezentul…

FII TOT CEEA CE ESTI! (5)

V. A CINCIA LEGE

Un personaj, boxer scăpătat, din filmul One milion dollar baby, spune cu tristeţe: „Fiecare are un  anumit număr de lupte în el. Dacă continuă după acel număr, el ia tot timpul bătaie.”

Există în sofiologie o lege implacabilă: legea plafonării performanţei globale. Care spune, la un nivel cu mult mai general, exact acelaşi lucru

Există un număr limitat de răni pe care inima ta îl poate suporta.

Există un număr limitat de încercări pe care poţi să le faci pentru a construi o relaţie cu o altă persoană … sau chiar cu tine însuţi … sau cu o idee care te subjugă … sau cu o pasiune care te devoră … sau cu o instituţie care are nevoie de puterea ta de muncă, şi este nemiloasă în a-ţi cere noi şi noi ore petrecute muncind în folosul ei …

Există o cantitate limitată de energie pe care o poţi cheltui pentru a face o relaţie, de orice natură ar fi ea, să meargă convenabil. (În limbaj sofiologic spunem că orice fiinţă vie dezvoltă relaţii stabile cu realitatea ce-o înconjoară pentru a-şi asigura un mediu securizant).

La fel, oricât ai vrea altfel, energia pe care poţi cheltui pentru a-ţi câştiga existenţa, pentru a fi activ zi de zi, este limitată. Există o limitare zilnică, pe care cu toţii o simţim seară de seară, când stăm pierduţi cu o sticlă de bere în mână (nu e cazul tău şi al meu, totuşi…?!) şi aşteptăm momentul eliberator al somnului. Există o limitare cu adevărat globală, care ne aduce decrepitudinea care – atenţie! – este cu atât mai rapidă cu cât am risipit mai multă energie atunci când eram tineri (aţi văzut vreun fost sportiv de performanţă care să moară senin la 80 de ani?).

Există un randament limitat al oricărei activităţi, al oricărei afaceri. Creştere fără sfârşit nu există decât în minţile bolnave ale celor care cred în gogoriţele de genul Caritas, sau care se pregătesc inconştienţi să-şi vadă activitatea, sau afacerea, sau opera, prăbuşindu-se în fărâme pentru cauze care le rămân ascunse…

Puterile omului sunt limitate. Să nu-ţi închipui cumva că vigoarea tinerească vine dintr-un rezervor fără fund cu energie vitală. Dacă ai o datorie inevitabilă faţă de propriu-ţi destin, atunci e aceea de a-ţi economisi forţele. 

Iar forţele nu poţi să le drămuieşti cu folos dacă nu dai un rost existenţei tale. Cu alte cuvinte, să alegi dintre specializările generice acea specializare căreia să-i închini viaţa.

Atenţie! Nu meserie, nu muncă, nu domeniu sau ramură! Acestea nu sunt decât modalităţi de a câştiga bani, nu neapărat armonizate cu capacităţile individului, ci mai degrabă cu tăria poftelor sale (ştii foarte bine în câte situaţii singurul criteriu de alegere a meseriei a fost „aici se câştigă la bani măi frate…”). Confundând calea de a câştiga bani cu drumul în viaţă poţi în cel mai bun caz să ajungi în situaţia tinerilor slujbaşi americani care au activitate socială prin baruri, obţin sex în maşină şi au viaţă sentimentală pe canapeaua psihiatrului!

Alegând doar din specializările fundamentale (securitate, hrană, sex), chiar dacă vei avea munci laborioase şi bine plătite, şi te vei înconjura de tot felul de facilităţi care-ţi umplu viaţa cu posibilitatea de a consuma semipreparate industriale sau culturale, tot la nivelul existenţei animalice vei rămâne.

Alegând dintre specializările secundare sau derivate (categorie extrem de importantă, fiindcă aici avem credinţa, poezia,filosofia şi ştiinţa – doamne, despre câte nu am vorbit încă!), vei putea să devii vizibil, precum luceferii. Vei avea lumină nu numai pentru a lumina  o bucăţică infimă din propria-ţi cale, ci şi pentru a împărtăşi celorlalţi. Devenind luceafăr.

Iată ce simplu a fost!

Nu a trebuit decât să înţelegi că după ce ţi-ai  investigat propria natură, ai hotărât asupra căii pe care doreşti s-o urmezi, ţi-ai asumat consecinţele acestor hotărâri, ai fost capabil sa efectuezi transformările care se impuneau.

Dar poate că aceasta este, pentru tine, ceva de domeniul viitorului…

Nu contează; singurul avantaj adevărat al tinereţii este că-ţi lasă mai mult timp pentru a străbate toate aceste etape.

Şi o ultimă revenire la legea a cincia. Presupun că şi răbdarea ta are o limitare… dar dacă ai reuşit să ajungi aici cu lectura, înseamnă că eşti pregătit pentru ceea ce urmează.

Aşadar… pe curând!

FII TOT CEEA CE ESTI! (4)

FURNICĂ SAU LUCEAFĂR?

Aceasta este dilema oricărui om care a crescut până la înălţimea frunţii sale.

Înainte de a creşte, totul este foarte simplu. Opţiunea este una singură: să fii furnică! Adică, un soi de insectă socială fără relief şi fără glas, în rând şi în armonie cu suratele ei şi, pe deasupra, chiar „fericită” că se află într-o astfel de situaţie.

Dar omul este un fel de vas gol la început, şi pe care doar anii îl umplu. Cu ce se umple el? Cu apa propriilor izvoare, distilată sau tulburată de peripeţiile prin care omul trece. Pe ape tremură un plutitor: acesta este destinul omului. El hălăduieşte mult şi bine în zonele inferioare ale fiinţei, acolo unde domnesc pornirile primare şi instinctele care ne fac asemenea cu toate vieţuitoarele care ne-au precedat pe această planetă. Întemeiată pe instincte şi zbaterile pe care acestea le generează în făptura noastră, existenţa noastră este tenebroasă şi lipsită de strălucire. Momentele de bucurie sunt întemeiate pe hormoni şi pe satisfacerea instinctelor, şi nicidecum pe simţămintele morale şi pe împlinirile spirituale.

Fiinţa umană devine conştientă de faptul că are un destin de-abia atunci când plutitorul amintit mai sus ajunge în raza sa vizuală. Nu mă refer aici la nesfârşitele atenţionări pe care individul le primeşte de la cea mai fragedă vârstă, legate de viitoarele opţiuni către studii, meserie, căsătorie, familie, prestaţie socială ş.a.m.d. Într-un fel, care poate fi tragic pentru evoluţia sa, tânărul poate să-şi confunde destinul cu nesfârşita luptă împotriva presiunilor amintite. În felul acesta, tragic în viziunea mea, tânărul se va defini mai mult prin ceea ce nu vrea sa fie; şi, ocupat cu lupta împotriva celor care vor să-l destine unei vieţi de furnică (mai ştiţi adagiul preferat al vârstnicilor învinşi:”Ce crezi, că tu vei schimba lumea?”) el nu va putea niciodată ridica cu adevărat ochii spre tăriile în care luminează luceferii.

Desigur, nu suntem cu toţii sortiţi să fim luceferi. Dacă luăm în considerare o curbă aptitudini/specializări (foarte asemănătoare în fapt cu un „clopot Gauss”), vom vedea că la extremitatea superioară a distribuţiei, care nu este nici pe departe un rod al hazardului, se află cel mult 3% dintre subiecţii umani. Să presupunem că doar aceştia sunt luceferi? Statistic vorbind, aşa este…

Dar cum se aleg luceferii? Adică acele fiinţe umane care umplu cu strălucirea lor vieţile celorlalţi, şi ajung chiar să dea numele lor vreunei epoci din istorie?

Mai întâi şi-ntâi, nu poţi ajunge un luceafăr dacă nu ai hotărât că doreşti să devii unul.

După cum îţi explicam mai înainte, traseul evolutiv al unei fiinţe umane împlinite este

AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE

Autocunoaşterea începe atunci când faimosul plutitor ajunge în faţa ochilor tăi. Oricât de târziu se petrece aceasta (mai păstrez şi acum, cu profundă nostalgie, un breloc pe care scrie „Life begins at 40”…), poţi spune că de-abia în acel moment începe viaţa ta. Fiindcă de-abia atunci începi dialogul cu propria ta natură, de-abia atunci începi cu adevărat să creşti ca om; de-abia atunci începi să te cunoşti cu adevărat. De-abia atunci începi să-ţi conştientizezi destinul.

Nimic nu există dacă nu ne apare în conştiinţă. Înainte de aceasta suntem simple animale, mânate de instincte şi perfect necunoscătoare a faptului că există nişte legi în noi şi mai presus de noi care ne guvernează existenţa. Suntem atât de grăbiţi să experimentăm ( curiozitatea ne dă ghes, nu-i aşa?) încât nu ne dăm seama nici că există o lege a sofiologiei, legea plafonării performanţei globale, care transpusă în planul experienţei de viaţă ne arată că numărul de încercări traumatizante pe care „inima” noastră îl poate suporta este limitat. Şi, dacă la un moment dat, la o vârstă care este considerată „tânără”, aripile atârnă greoaie şi lucirea din ochi s-a stins, este fiindcă nesăbuita fiinţă umană a intrat în conflict cu cea de-a cincia lege.

Bunica mea maternă, femeie neinstruită dar cu bune calităţi de observator, spunea cu o dulce preţiozitate: „Lucrul cel mai important în viaţă este autocunoaşterea”. Sunt sigur că nu-i citise pe clasicii greci; toate convingerile ei veneau din lecţiile pe care i le servise viaţa timp de peste 60 de ani, şi ea le oferea la rândul ei celor care voiau s-o asculte.

Odată ajuns în acest punct, o întrebare mă torturează: de ce a trebuit ca bunica mea să fie înţeleaptă la 60 de ani, de ce eu am început un proces similar de-abia la 40 de ani, şi de ce mulţi nici măcar nu-l încep vreodată? Răspunsul este poate simplu: fiindcă prea puţini oameni, şi de obicei prea târziu, conştientizează necesitatea implicării active, conştiente, în propriul destin.

După cum spuneam mai sus, şi nu voi obosi repetând, această conştientizare este doar prima etapă în adevărata autocunoaştere. Bunica mea vorbea despre autocunoaştere, dar avea de fapt în vedere reacţiile organismului la diverşi factori externi, mai ales la hrană (ajunsese chiar la „rafinamentul” de a-şi inventaria râgâiturile şi vânturile!). Autocunoaşterea nu este inventarierea reacţiilor fiziologice, nici măcar psihice. Autocunoaşterea este investigarea mecanismelor, de multe ori oculte, care produc acele reacţii. Şi, mult mai presus de aceasta, şi mult mai importantă, este investigarea resorturilor intime care generează imboldurile, elanurile, poftele, temerile, urile, mâniile, orgoliile şi invidiile noastre.

E greu? Păi sigur că e greu! Cine a zis că ar putea fi uşor? M-aţi auzit pe mine afirmând aşa ceva? Şi greul începe doar atunci când, în sfârşit, VEZI! În faţa ochilor îţi joacă un plutitor neastâmpărat, care te avertizează că te confrunţi cu o problemă de care nu mai ai cum să scapi. Nu mai ai, de fapt, decât un singur fel de scăpare: să mergi până la capăt, cu speranţa că vei atinge acel capăt înainte de a ţi se sfârşi zilele…

Şi mai ai multe de făcut după ce ai înaintat bine pe tărâmul autocunoaşterii.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu ai puterea de a lua decizii. Bune, rele, ia-le! Singurul rău pe  care nu-l poţi îndrepta este moartea; altfel, multe se pot repara, şi din toate se poate în mod sigur învăţa. Dar… atenţie la cea de-a cincia lege! Decizii luate la întâmplare, haotic şi discreţionar, îţi vor secătui puterile înainte de a şti cum să le foloseşti spre beneficiul tău. Te vei lupta cu morile de vânt până oboseala, şi nu duşmanii, te va doborî de pe cal. Singura salvare este să greşeşti în mod inteligent, adică după o chibzuinţă cât mai matură (am zis matură, nu îndelungată!). Iar aspectul cel mai important în acest proces, şi semnul plenar al maturităţii, este asumarea.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu-ţi asumi rezultatele deciziilor tale. Ţine minte: nu eşti decât ceea ce ţi-ai asumat! Poţi să-şi analizezi trecutul, să-l întorci pe toate feţele, să-l rescrii cu măiestrie punând pe seama altora toate greşelile şi neîmplinirile tale; în faţa oricărei judecăţi nu vor rămâne din tine decât acele situaţii, atitudini şi fapte pe care ţi le-ai asumat. În care te-ai făcut una, trup şi suflet, atitudine şi voinţă, cu cauzele şi cu urmările acelor atitudini şi fapte. La extrema opusă, un rezultat similar poate produce refuzarea severă a asumării; într-o astfel de viziune, singura victorie poate fi negarea luptei…

Şi asta e greu! Şi doare! Câteodată, a dracului de tare! Dar, nu uita, tu vrei de fapt să te transformi din furnică în luceafăr; adică, din animal într-un soi rar de om care nu are păcatul animalic de a se salva prin fugă imediat ce apare un pericol. În atitudinea sa de viaţă, în solidaritatea cu faptele sale, omul trebuie să fie precum acel soldat japonez care mai era în război cu Statele Unite la 30 de ani de la terminarea conflictului: neclintit de pază la principiile pe care le-a pus la baza existenţei sale.

Ai grijă, e valabilă şi reciproca. Nimic nu este mai dăunător în viaţă decât asumarea lipsită de orizont, vecină cu încăpăţânarea prostească. La fel de importantă cum este asumarea în sine, ca atitudine neechivocă faţă de propriul tău destin, este cunoaşterea limitelor, adică să ştii ce să decizi şi ce să-ţi asumi în limitele puterilor tale. Istoria este plină de exemple de oameni care şi-au asumat lucruri peste puterile lor, transformându-se în Sisifi jalnici, a căror singură izbândă a fost că au împiedicat insensibilul bolovan s-o ia la vale, peste trupul lor şi-al altora.