POVARA PREZENTULUI

I.                   OMUL ŞI IEPURAŞUL

V-aţi gândit vreodată cât de uşoară este viaţa animalelor în comparaţie cu viaţa oamenilor? Nu mă refer aici la geamuri termopan, apă caldă, becuri cu zecile, autoturisme confortabile etc. etc. Privită din acest unghi, viaţa oamenilor pare a fi net superioară. S-ar zice că peşterile de ciment şi sticlă ne asigură o protecţie ideală împotriva agresiunilor la care ne supune viaţa.

Oare?

Să încercăm un joc al imaginaţiei. Pune-te, stimate cititor, în pielea unui iepuraş. Şi pleacă la o plimbare prin pădure (de fapt, în căutarea hranei, fiindcă iepuraşii adevăraţi nu prea au timp de plimbare…). Deodată, de după un copac sare lupul cel fioros (de fapt, nu e fioros, vrea şi el să pună ceva pe o măsea, nu-i aşa?). Ce faci? Fugi! Fugi de-ţi sfârâie călcâiele! Şi dă-i, şi fugi, până când lupul a rămas departe în urmă…

Până aici, omul şi iepuraşul se aseamănă. Amândoi fug din faţa primejdiei, cu amendamentul că omul, atunci când nu are de ales, mai şi luptă…

De aici încolo, însă, totul este diferit. Iepuraşul va putea trece cu nepăsare, de nenumărate ori, pe lângă copacul de după care a apărut lupul. Atitudinea sa faţă de problemele existenţei este guvernată de răspunsul instantaneu la stimulii interni sau externi (Sunt în pericol? Fug! Îmi este foame? Plec în căutarea hranei…). Omul, în schimb, înzestrat cu darul otrăvit al memoriei, va începe să tremure de fiecare dată la vederea copacului blestemat, şi imaginaţia sa va plasa invariabil imaginea lupului în umbra, de acum ameninţătoare, a trunchiului viguros.

Mai mult chiar, iepuraşul nostru va putea trece liniştit şi decontractat pe lângă fiecare copac din pădure, fără a-şi pune plin de teamă întrebarea: „De după care copac va ieşi astăzi lupul?”. Blagoslovit cu alt dar otrăvit – anticiparea – omul se va uita cu teamă la fiecare copac, şi acumularea acestor experienţe tensionate va duce la instalarea în viaţa sa a unui musafir pervers şi neiertător: angoasa.

Memoria ne alimentează angoasa. Memoria şi angoasa sunt cei doi dragoni tenebroşi ai psihicului nostru. Memoria ne face să retrăim acele experienţe neplăcute care duc, treptat, la instalarea angoaselor. Şi, cu atât mai pervers, ne face să ne amintim însăşi stările de angoasă, ducând la forma supremă de înstrăinare a omului de propriul destin: teama de angoasă!

Şi uite aşa, omul nu mai este nicidecum disponibil să-şi trăiască prezentul…

FII TOT CEEA CE ESTI! (5)

V. A CINCIA LEGE

Un personaj, boxer scăpătat, din filmul One milion dollar baby, spune cu tristeţe: „Fiecare are un  anumit număr de lupte în el. Dacă continuă după acel număr, el ia tot timpul bătaie.”

Există în sofiologie o lege implacabilă: legea plafonării performanţei globale. Care spune, la un nivel cu mult mai general, exact acelaşi lucru

Există un număr limitat de răni pe care inima ta îl poate suporta.

Există un număr limitat de încercări pe care poţi să le faci pentru a construi o relaţie cu o altă persoană … sau chiar cu tine însuţi … sau cu o idee care te subjugă … sau cu o pasiune care te devoră … sau cu o instituţie care are nevoie de puterea ta de muncă, şi este nemiloasă în a-ţi cere noi şi noi ore petrecute muncind în folosul ei …

Există o cantitate limitată de energie pe care o poţi cheltui pentru a face o relaţie, de orice natură ar fi ea, să meargă convenabil. (În limbaj sofiologic spunem că orice fiinţă vie dezvoltă relaţii stabile cu realitatea ce-o înconjoară pentru a-şi asigura un mediu securizant).

La fel, oricât ai vrea altfel, energia pe care poţi cheltui pentru a-ţi câştiga existenţa, pentru a fi activ zi de zi, este limitată. Există o limitare zilnică, pe care cu toţii o simţim seară de seară, când stăm pierduţi cu o sticlă de bere în mână (nu e cazul tău şi al meu, totuşi…?!) şi aşteptăm momentul eliberator al somnului. Există o limitare cu adevărat globală, care ne aduce decrepitudinea care – atenţie! – este cu atât mai rapidă cu cât am risipit mai multă energie atunci când eram tineri (aţi văzut vreun fost sportiv de performanţă care să moară senin la 80 de ani?).

Există un randament limitat al oricărei activităţi, al oricărei afaceri. Creştere fără sfârşit nu există decât în minţile bolnave ale celor care cred în gogoriţele de genul Caritas, sau care se pregătesc inconştienţi să-şi vadă activitatea, sau afacerea, sau opera, prăbuşindu-se în fărâme pentru cauze care le rămân ascunse…

Puterile omului sunt limitate. Să nu-ţi închipui cumva că vigoarea tinerească vine dintr-un rezervor fără fund cu energie vitală. Dacă ai o datorie inevitabilă faţă de propriu-ţi destin, atunci e aceea de a-ţi economisi forţele. 

Iar forţele nu poţi să le drămuieşti cu folos dacă nu dai un rost existenţei tale. Cu alte cuvinte, să alegi dintre specializările generice acea specializare căreia să-i închini viaţa.

Atenţie! Nu meserie, nu muncă, nu domeniu sau ramură! Acestea nu sunt decât modalităţi de a câştiga bani, nu neapărat armonizate cu capacităţile individului, ci mai degrabă cu tăria poftelor sale (ştii foarte bine în câte situaţii singurul criteriu de alegere a meseriei a fost „aici se câştigă la bani măi frate…”). Confundând calea de a câştiga bani cu drumul în viaţă poţi în cel mai bun caz să ajungi în situaţia tinerilor slujbaşi americani care au activitate socială prin baruri, obţin sex în maşină şi au viaţă sentimentală pe canapeaua psihiatrului!

Alegând doar din specializările fundamentale (securitate, hrană, sex), chiar dacă vei avea munci laborioase şi bine plătite, şi te vei înconjura de tot felul de facilităţi care-ţi umplu viaţa cu posibilitatea de a consuma semipreparate industriale sau culturale, tot la nivelul existenţei animalice vei rămâne.

Alegând dintre specializările secundare sau derivate (categorie extrem de importantă, fiindcă aici avem credinţa, poezia,filosofia şi ştiinţa – doamne, despre câte nu am vorbit încă!), vei putea să devii vizibil, precum luceferii. Vei avea lumină nu numai pentru a lumina  o bucăţică infimă din propria-ţi cale, ci şi pentru a împărtăşi celorlalţi. Devenind luceafăr.

Iată ce simplu a fost!

Nu a trebuit decât să înţelegi că după ce ţi-ai  investigat propria natură, ai hotărât asupra căii pe care doreşti s-o urmezi, ţi-ai asumat consecinţele acestor hotărâri, ai fost capabil sa efectuezi transformările care se impuneau.

Dar poate că aceasta este, pentru tine, ceva de domeniul viitorului…

Nu contează; singurul avantaj adevărat al tinereţii este că-ţi lasă mai mult timp pentru a străbate toate aceste etape.

Şi o ultimă revenire la legea a cincia. Presupun că şi răbdarea ta are o limitare… dar dacă ai reuşit să ajungi aici cu lectura, înseamnă că eşti pregătit pentru ceea ce urmează.

Aşadar… pe curând!

FII TOT CEEA CE ESTI! (4)

FURNICĂ SAU LUCEAFĂR?

Aceasta este dilema oricărui om care a crescut până la înălţimea frunţii sale.

Înainte de a creşte, totul este foarte simplu. Opţiunea este una singură: să fii furnică! Adică, un soi de insectă socială fără relief şi fără glas, în rând şi în armonie cu suratele ei şi, pe deasupra, chiar „fericită” că se află într-o astfel de situaţie.

Dar omul este un fel de vas gol la început, şi pe care doar anii îl umplu. Cu ce se umple el? Cu apa propriilor izvoare, distilată sau tulburată de peripeţiile prin care omul trece. Pe ape tremură un plutitor: acesta este destinul omului. El hălăduieşte mult şi bine în zonele inferioare ale fiinţei, acolo unde domnesc pornirile primare şi instinctele care ne fac asemenea cu toate vieţuitoarele care ne-au precedat pe această planetă. Întemeiată pe instincte şi zbaterile pe care acestea le generează în făptura noastră, existenţa noastră este tenebroasă şi lipsită de strălucire. Momentele de bucurie sunt întemeiate pe hormoni şi pe satisfacerea instinctelor, şi nicidecum pe simţămintele morale şi pe împlinirile spirituale.

Fiinţa umană devine conştientă de faptul că are un destin de-abia atunci când plutitorul amintit mai sus ajunge în raza sa vizuală. Nu mă refer aici la nesfârşitele atenţionări pe care individul le primeşte de la cea mai fragedă vârstă, legate de viitoarele opţiuni către studii, meserie, căsătorie, familie, prestaţie socială ş.a.m.d. Într-un fel, care poate fi tragic pentru evoluţia sa, tânărul poate să-şi confunde destinul cu nesfârşita luptă împotriva presiunilor amintite. În felul acesta, tragic în viziunea mea, tânărul se va defini mai mult prin ceea ce nu vrea sa fie; şi, ocupat cu lupta împotriva celor care vor să-l destine unei vieţi de furnică (mai ştiţi adagiul preferat al vârstnicilor învinşi:”Ce crezi, că tu vei schimba lumea?”) el nu va putea niciodată ridica cu adevărat ochii spre tăriile în care luminează luceferii.

Desigur, nu suntem cu toţii sortiţi să fim luceferi. Dacă luăm în considerare o curbă aptitudini/specializări (foarte asemănătoare în fapt cu un „clopot Gauss”), vom vedea că la extremitatea superioară a distribuţiei, care nu este nici pe departe un rod al hazardului, se află cel mult 3% dintre subiecţii umani. Să presupunem că doar aceştia sunt luceferi? Statistic vorbind, aşa este…

Dar cum se aleg luceferii? Adică acele fiinţe umane care umplu cu strălucirea lor vieţile celorlalţi, şi ajung chiar să dea numele lor vreunei epoci din istorie?

Mai întâi şi-ntâi, nu poţi ajunge un luceafăr dacă nu ai hotărât că doreşti să devii unul.

După cum îţi explicam mai înainte, traseul evolutiv al unei fiinţe umane împlinite este

AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE

Autocunoaşterea începe atunci când faimosul plutitor ajunge în faţa ochilor tăi. Oricât de târziu se petrece aceasta (mai păstrez şi acum, cu profundă nostalgie, un breloc pe care scrie „Life begins at 40”…), poţi spune că de-abia în acel moment începe viaţa ta. Fiindcă de-abia atunci începi dialogul cu propria ta natură, de-abia atunci începi cu adevărat să creşti ca om; de-abia atunci începi să te cunoşti cu adevărat. De-abia atunci începi să-ţi conştientizezi destinul.

Nimic nu există dacă nu ne apare în conştiinţă. Înainte de aceasta suntem simple animale, mânate de instincte şi perfect necunoscătoare a faptului că există nişte legi în noi şi mai presus de noi care ne guvernează existenţa. Suntem atât de grăbiţi să experimentăm ( curiozitatea ne dă ghes, nu-i aşa?) încât nu ne dăm seama nici că există o lege a sofiologiei, legea plafonării performanţei globale, care transpusă în planul experienţei de viaţă ne arată că numărul de încercări traumatizante pe care „inima” noastră îl poate suporta este limitat. Şi, dacă la un moment dat, la o vârstă care este considerată „tânără”, aripile atârnă greoaie şi lucirea din ochi s-a stins, este fiindcă nesăbuita fiinţă umană a intrat în conflict cu cea de-a cincia lege.

Bunica mea maternă, femeie neinstruită dar cu bune calităţi de observator, spunea cu o dulce preţiozitate: „Lucrul cel mai important în viaţă este autocunoaşterea”. Sunt sigur că nu-i citise pe clasicii greci; toate convingerile ei veneau din lecţiile pe care i le servise viaţa timp de peste 60 de ani, şi ea le oferea la rândul ei celor care voiau s-o asculte.

Odată ajuns în acest punct, o întrebare mă torturează: de ce a trebuit ca bunica mea să fie înţeleaptă la 60 de ani, de ce eu am început un proces similar de-abia la 40 de ani, şi de ce mulţi nici măcar nu-l încep vreodată? Răspunsul este poate simplu: fiindcă prea puţini oameni, şi de obicei prea târziu, conştientizează necesitatea implicării active, conştiente, în propriul destin.

După cum spuneam mai sus, şi nu voi obosi repetând, această conştientizare este doar prima etapă în adevărata autocunoaştere. Bunica mea vorbea despre autocunoaştere, dar avea de fapt în vedere reacţiile organismului la diverşi factori externi, mai ales la hrană (ajunsese chiar la „rafinamentul” de a-şi inventaria râgâiturile şi vânturile!). Autocunoaşterea nu este inventarierea reacţiilor fiziologice, nici măcar psihice. Autocunoaşterea este investigarea mecanismelor, de multe ori oculte, care produc acele reacţii. Şi, mult mai presus de aceasta, şi mult mai importantă, este investigarea resorturilor intime care generează imboldurile, elanurile, poftele, temerile, urile, mâniile, orgoliile şi invidiile noastre.

E greu? Păi sigur că e greu! Cine a zis că ar putea fi uşor? M-aţi auzit pe mine afirmând aşa ceva? Şi greul începe doar atunci când, în sfârşit, VEZI! În faţa ochilor îţi joacă un plutitor neastâmpărat, care te avertizează că te confrunţi cu o problemă de care nu mai ai cum să scapi. Nu mai ai, de fapt, decât un singur fel de scăpare: să mergi până la capăt, cu speranţa că vei atinge acel capăt înainte de a ţi se sfârşi zilele…

Şi mai ai multe de făcut după ce ai înaintat bine pe tărâmul autocunoaşterii.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu ai puterea de a lua decizii. Bune, rele, ia-le! Singurul rău pe  care nu-l poţi îndrepta este moartea; altfel, multe se pot repara, şi din toate se poate în mod sigur învăţa. Dar… atenţie la cea de-a cincia lege! Decizii luate la întâmplare, haotic şi discreţionar, îţi vor secătui puterile înainte de a şti cum să le foloseşti spre beneficiul tău. Te vei lupta cu morile de vânt până oboseala, şi nu duşmanii, te va doborî de pe cal. Singura salvare este să greşeşti în mod inteligent, adică după o chibzuinţă cât mai matură (am zis matură, nu îndelungată!). Iar aspectul cel mai important în acest proces, şi semnul plenar al maturităţii, este asumarea.

Fiindcă nu poţi deveni un luceafăr dacă nu-ţi asumi rezultatele deciziilor tale. Ţine minte: nu eşti decât ceea ce ţi-ai asumat! Poţi să-şi analizezi trecutul, să-l întorci pe toate feţele, să-l rescrii cu măiestrie punând pe seama altora toate greşelile şi neîmplinirile tale; în faţa oricărei judecăţi nu vor rămâne din tine decât acele situaţii, atitudini şi fapte pe care ţi le-ai asumat. În care te-ai făcut una, trup şi suflet, atitudine şi voinţă, cu cauzele şi cu urmările acelor atitudini şi fapte. La extrema opusă, un rezultat similar poate produce refuzarea severă a asumării; într-o astfel de viziune, singura victorie poate fi negarea luptei…

Şi asta e greu! Şi doare! Câteodată, a dracului de tare! Dar, nu uita, tu vrei de fapt să te transformi din furnică în luceafăr; adică, din animal într-un soi rar de om care nu are păcatul animalic de a se salva prin fugă imediat ce apare un pericol. În atitudinea sa de viaţă, în solidaritatea cu faptele sale, omul trebuie să fie precum acel soldat japonez care mai era în război cu Statele Unite la 30 de ani de la terminarea conflictului: neclintit de pază la principiile pe care le-a pus la baza existenţei sale.

Ai grijă, e valabilă şi reciproca. Nimic nu este mai dăunător în viaţă decât asumarea lipsită de orizont, vecină cu încăpăţânarea prostească. La fel de importantă cum este asumarea în sine, ca atitudine neechivocă faţă de propriul tău destin, este cunoaşterea limitelor, adică să ştii ce să decizi şi ce să-ţi asumi în limitele puterilor tale. Istoria este plină de exemple de oameni care şi-au asumat lucruri peste puterile lor, transformându-se în Sisifi jalnici, a căror singură izbândă a fost că au împiedicat insensibilul bolovan s-o ia la vale, peste trupul lor şi-al altora.

FII TOT CEEA CE ESTI! (3)

III. LA DRUM CU NOI ÎNŞINE

Pentru un drum nepereche te pregăteşti tu, prietene. Şi eu nu am altă dorinţă decât să te ajut să înţelegi mai cu folos de unde izvorăsc apele care-ţi umplu fântâna. Trebuie să ştii că aceste izvoare,  surse fecunde care alimentează şi umplu fiinţa ta, poartă nume destul de prozaice, şi vei fi poate surprins să afli că ele se numesc simplu securitate, aversiune faţă de durere, sex, curiozitate, hrană, putere asupra celorlalţi, contacte sociale, familie, economisire, formă fizică, independenţă, răzbunare, teama de respingere, prestigiu social, ordine socială, spirit cetăţenesc, onoare.

Nu mă voi strădui să te conving că aceste 16 domenii definesc fundamental fiinţa noastră. Dar fac apel la inteligenţa ta şi, în potrivită măsură la bunăvoinţa ta, pentru a-ţi cere să răspunzi unei întrebări care răstoarnă complet mersul unei argumentări „clasice”: poţi să-mi numeşti măcar una dintre motivaţiile tale de frunte care să nu fie legată de vreunul dintre aceste domenii?

După cum spuneam mai înainte, aceste motivaţii (îmi place să le numesc „specializări”, şi aşa le va rămâne numele) sunt vechi de când lumea- pe primele şapte din enumerarea de mai sus omul le are în comun cu mai toate mamiferele care înnobilează planeta noastră.  În anume feluri, şi alte specializări sunt legate de cele amintite mai sus; de exemplu, forma fizică pe care omul de azi şi-o creează (prin fitness, culturism, jogging şi multe altele) sau o mimează (prin operaţii estetice, implanturi, veşminte mincinoase) este reflexul nevoii ancestrale de a fi în cea mai bună formă pentru luptă, sau pentru fugă … sau pentru reproducere!

Cum reuşeşte omul secolului 21 să trăiască într-o lume atât de complicată şi de contradictorie, echipat cu aceleaşi 16 specializări dintotdeauna? Să vedem…

Securitatea este conceptul fundamental al existenţei umane. Temerile noastre majore vin din lipsa securităţii, strădania noastră principală este menită s-o asigure. Milenii de-a rândul, omenirea a trăit insecuritatea prin întâmplări neaşteptate: invazii, molime, catastrofe naturale. Mijloacele de asigurare a securităţii erau simple: invocarea spiritelor, rugăciuni către divinitate, omorârea hoţilor şi mincinoşilor.

Azi, s-a ajuns ca în satul planetar omenirea să tremure pentru te miri ce- explodează o bombă la New Delhi sau la Baghdad, tremură cetăţenii de rând de la Paris sau New York; se subţiază stratul de ozon deasupra Antarcticii, intră în panică întreaga planetă. O schimbare extrem de importantă de paradigmă; o altă „cucerire” pernicioasă a secolului 20…

Civilizaţia noastră contemporană este caracterizată în primul rând prin slăbirea sentimentului de securitate. Bombardamentul cu informaţii neliniştitoare şi cutremurătoare, fascinaţia deşănţată pentru rău şi morbid, gama practic infinită de opţiuni care ni se deschide în faţă, imoralitatea profundă care domină atitudinile majorităţii oamenilor– toate acestea amplifică sentimentul de insecuritate. Veţi zice: „Bine, dar tocmai această diversitate face posibilă găsirea acelei căi individuale care ne este hărăzită!”

De acord, dar eu nu vorbesc aici despre viaţa mea sau a voastră, cei puţini care citiţi aceste rânduri; eu vorbesc despre viaţa tuturor, fiindcă viaţa fiecăruia contează în marele circ al destinului umanităţii. Trebuie să înţelegem că securitatea născută din contopirea cu comunitatea sau din solitudinea absolută nu mai este posibilă; paleative precum muzică de relaxare + beţişoare parfumate sau mici + multă bere nu rezolvă problema în străfundurile ei. Pe de altă parte, racordarea noastră la viaţa reală, care se schimbă într-un ritm atât de alert încât nu mai există aproape nimic permanent sau previzibil, complică şi mai mult strădania noastră de a ne clădi un mediu securizant; pot fi zidurile mai zdravene, obloanele mai solide şi încuietorile mai sigure- sufletul nostru este tot mai mult invadat de nelinişte.

Securitatea nu mai poate fi decât o stare internă, o stare de spirit; este starea de spirit a omului care a muncit din greu pentru a se cunoaşte şi a se stăpâni pe sine; a omului care, asemenea lui Buddha sau Mas Oyama, s-a retras mai întâi în sine pentru a cuceri mai apoi întreaga lume.

Trebuie să înţelegem că, într-o lume din ce în ce mai frământată şi mai agresivă, singura sursă pentru securitatea fără de care însăşi viaţa noastră este imposibilă vine din interior. Dacă vom şti să sondăm acel interior, şi mai pe urmă să-i utilizăm la maxim resursele, ne vom simţi în securitate. Dacă nu… vă doresc să nu aflaţi niciodată…

Sex, hrană, aversiune faţă de durere – am grupat aici câteva specializări ancestrale pe care le împărtăşim practic cu toate organismele multicelulare ale acestei planete. Dar aceasta nu face ca ele să fie mai puţin importante pentru noi; chiar aseară povesteam cu unul dintre tinerii la care ţin foarte mult, foarte bine ancorat în acest secol, iar el îmi împărtăşea imensa bucurie pe care o simte gătind pe îndelete şi savurând rezultatele apetisantei strădanii. Q.e.d.

Cât despre sex… această importantă specializare a devenit o sclavă a altor specializări, mult mai târzii. Familie, dominaţie, putere, glorie, prestigiu, recunoaştere, onoare, bunăstare- toate acestea au ajuns să fie obţinute, garantate sau exploatate prin sex. Una din principalele strădanii ale umanităţii a fost de controla, interzice sau altera menirea şi funcţionarea specializării de reproducere, ajungându-se la aberaţii pe care nu ne propunem să le trecem aici în revistă.

În lumea occidentală a secolului 21 problema aceasta pare a fi rezolvată. Adică, raporturile sexuale dintre oameni sunt mult mai libere; dar aceasta nu înseamnă nicidecum o mai mare sănătate morală, căci sexul astfel eliberat devine un instrument de seamă a minciunii şi manipulării, ne conduce pe căi greşite înglodându-ne în relaţii nepotrivite şi ne tulbură, câteodată în mod fundamental, viaţa.

Dacă vrem să trecem netulburaţi prin vâltorile acestui secol, care se arată şi mai agitat decât precedentul, trebuie neapărat să ne ţinem departe de capcanele facile ale acestei liberalizări păguboase. Sexul ar trebui să rămână instrumentul relaţiei împlinite cu un partener privilegiat, al bunei stări personale şi, desigur, din când în când, al venirii pe lume a unui prunc sănătos, născut din iubire şi pentru iubire.

Trebuie să înţelegem că în domeniul sexului resimţim cel mai puternic impactul arhaismului sevelor noastre primare. Mecanismul de acţiune al dopaminei (neurotransmiţător considerat a fi un „elixir” endogen al dragostei, extrem de activ în nucleul caudat din creier), care ne face să avem energie parcă nelimitată, să nu dormim noaptea râvnind la fiinţa îndrăgită şi pe urmă să muncim în draci o zi întreagă, fiind îndrăzneţi şi isteţi şi asumându-ne riscuri necugetate, acţionează fără greş şi în secolul 21. Mai mult chiar, în creierul persoanei îndrăgostite se instalează un deficit de serotonină de circa 40%, ceea ce face iubirea să semene perfect, din punct de vedere biochimic, cu un sindrom obsesiv compulsiv dintre cele mai clasice.

Nu voi trece aici în revistă multitudinea de dovezi pe care ştiinţa contemporană ni le aduce în sprijinul ideii că mecanismele biochimice ale specializării de reproducere sunt aceleaşi la om ca la toate mamiferele, nefiind practic schimbat din pleistocen încoace (ia vedeţi într-un dicţionar cât de demult a fost asta!). Dacă acest mecanism s-ar bizui doar pe dopamină, orice cuplu uman s-ar rupe în maxim 4 ani, după care fiecare dintre parteneri ar porni grăbit în căutarea unor noi situaţii stimulatoare şi provocatoare, menite să asigure acel amestec al genelor pe care străvechea specializare de reproducere l-a stabilit ca principiu fundamental în urmă cu multe milioane de ani.

Dar atunci … cum se explică longevitatea acelor cupluri care au adus pe lume o mulţime de descendenţi, şi îşi sărbătoresc emoţionaţi nunţi de argint sau de aur? Evoluţia biologică ne-a făcut cadou şi un „hormon al ataşamentului”, numit oxitocină, care ne împinge spre relaţii stabile, şi este la rândul său stimulat de astfel de relaţii. Un hormon care ne împinge spre obişnuinţă şi stabilitate, făcându-ne să ne obişnuim cu gustul mazării sau chiar cu apucăturile neplăcute ale partenerului nostru de viaţă.

Aici, deci, la intersecţia celor două mecanisme cu efect contrar şi cu o vechime care sugerează eternitatea, se joacă echilibrul vieţii noastre emoţionale. Să ne mai mirăm atunci că societatea omenească a făcut tot ce a fost capabilă pentru da putere de lege mecanismului oxitocinei? În definitiv, prospera şi îngâmfata lume a secolului 21 a fost creată nu de indivizi ahtiaţi de sex, care-şi abandonează copiii la întâmplare pentru noi aventuri erotice, ci de comunităţi umane numite familii, bazate pe solidaritate şi întrajutorare, care au asigurat protecţia membrilor săi şi au permis acumularea de bunuri materiale care au adus prosperitatea lor şi a descendenţilor.

Desigur, nu este obligatoriu ca tânărul secolului 21 să se supună mecanismului social de stimulare a oxitocinei. La fel, chiar dacă libertatea sexuală practic fără limite ar face posibilă căutarea perpetuă a noi şi noi valuri de dopamină, trebuie ca el să ţină seama de faptul că adevărata sa fiinţă este mult mai mult decât un reproducător neînfrânat; procedând astfel, el ar da ceasul evoluţiei înapoi cu milioane de ani- şi ar fi cu adevărat păcat, ţinând cont de paleta practic infinită de valori de tot felul pe care în secolul 21 el o poate adăuga sie însuşi…

Perenitatea unei specializări precum aversiunea faţă de durere dovedeşte la rândul ei vechimea condiţionărilor biologice ale fiinţei noastre. Mai mult chiar, secolul 21 pare un secol al spaimei de durere; o întreagă înfloritoare industrie farmaceutică nu face altceva decât să producă medicamente de prevenire sau combatere a durerii. Legată de componenta de supravieţuire a specializării de securitate, aversiunea faţă de durere ne va însoţi până la acea fază de evoluţie a umanităţii în care ne vom fi debarasat definitiv de corpurile noastre substanţiale şi pieritoare. Şi cum asta nu se va întâmpla poate niciodată…

Forma fizică este una dintre specializările a cărei perenitate este la fel de paradoxală precum aversiunea faţă de durere. În definitiv, existenţa omului din lumea  civilizată nu mai are o componentă fizică atât de pregnantă; cu toate acestea, niciodată în istoria umanităţii nu a existat o mai mare preocupare decât acum pentru forma fizică. Motivele sunt mai mult decât evidente; e suficient să ne gândim că revoluţia mediatică a ajuns să ne facă să ne ruşinăm de înfăţişarea noastră, de unde decurg nenumărate frustrări, comportamente aberante şi slăbiciuni morale de tot felul.

Fără îndoială, trebuie să acordăm trupului nostru o foarte mare atenţie. Prin hrană raţională şi activitate fizică trebuie să combatem în primul rând urmările nefaste ale sedentarismului. Un trup sănătos este principala premisă a unei vieţi pline de bucurii. Iar îngrijirea acestui trup a devenit unul din privilegiile majore ale omului contemporan, de care el ar trebui să beneficieze din plin, dar fără excese. Căci de aici până la muscularizări monstruoase şi solarizări sinucigaşe… e o cale foarte lungă, care dovedeşte pervertirea neîncetată a specializărilor cu care evoluţia a înzestrat omul.

Şi uite aşa, se ajunge la aberaţii precum aceea de la început de februarie 2006, şi care a fost dezbătută de mass media mondială: o fată manechin cu înălţimea de 175 cm şi cântărind 52 kg a fost eliminată de la o paradă a modei pe motiv că este… prea grasă! Ce paradoxal: într-o eră în care obezitatea face ravagii în rândurile naţiunilor dezvoltate, o persoană aflată la limita emacierii este considerată prea corpolentă!

SIMTIRE vs RATIUNE

La un ceas târziu de noapte, obosit de izvodit cuvinte, m-am lipit de uşa de sticlă care dă spre grădină şi am aprins reflectorul cu lumină orbitoare pentru a admira dansul fulgilor de zăpadă care, pentru întâia oară în această iarnă, coborau spornic spre pământ.

Pe când privirea mi s-a odihnit pe patul alb şi dens pe care se aşterneau fulgii, am tresărit cu neaşteptată emoţie: prin zăpada reavănă înainta cu îndârjire o liniuţă neagră, care se contorsiona în toate direcţiile ca pentru a evita pericole de-abia ghicite... O omidă. În plin ianuarie, după luni şi luni de îngheţ, sub bătaia nemiloasă a zăpezii viscolite... o omidă neagră, subţire şi fragilă sub dezlănţuirea fără zăgaz a foţelor naturale care-i erau în mod evident superioare.

În timp ce urmăream fascinat această bizară şi însolită apariţie, în mine s-a declanşat un neşteptat dialog. Parteneri... simţirea şi raţiunea.

Sărmana fiinţă... cu ce a greşit să se zbată în zăpada îngheţată? De unde a mai apărut şi fiinţa aceasta fragilă, precursor al fluturilor de vară şi nu al fulgilor de iarnă?

Nu poate fi decât o omidă întârziată, printr-un miracol al sorţii supravieţuind într-o crăpătură ferită, şi pe care acum ceva instinct obscur scoţând-o din ascunzătoarea ei a trimis-o la o moarte sigură în deşertul zăpezii îngheţate.

Dar suferă... nu o vezi cum suferă!? Nu vezi cum palpită trupuşorul ei neînsemnat, nu vezi cum se zbate sub şfichiuirea zăpezii îngheţate!?

Este doar o omidă! Se zvârcoleşte în baza unui program predefinit genetic de căutare a unor condiţii de mediu mai clemente. Doar atât. Fiind doar o omidă, nu se poate spune că suferă; cu alte cuvinte, ea nu are nici un fel de noţiuni, deci îi este complet străină noţiunea de suferinţă. În consecinţă, neştiind că suferă, nu putem spune despre ea că este supusă vreunui stres „moral”.

Dar nu ar trebui să facem ceva pentru ea? Să o aducem în casă, să o păstrăm la căldură, să o ajutăm... să o salvăm!?

Consider că nu ar folosi la nimic. Este deja un miracol faptul că ea a supravieţuit până la acest friguros moment al anului. Dacă o aducem în casă, ne vom trezi cu o problemă căreia nu-i putem da de capăt, fiindcă nu ştim la ce temperatură trebuie de fapt păstrată, nu ştim cu ar trebui s-o hrănim. Aşa că, după părerea mea, nu am face altceva decât să fim părtaşi la moartea ei sigură. Ori, aşa ceva este pentru noi o povară morală pe care nu ştiu cum ne-am putea-o asuma...

O, soartă crudă şi nemiloasă...

Cât s-a petrecut această dezbatere, zăpada care cădea cu spor a acoperit cu totul mărunta vieţuitoare. Un fel de uitare s-a instalat şi în mine, iar simţirea şi raţiunea au făcut pace, întorcându-se în culcuşul călduţ al convieţuirii lesnicioase.

A doua zi, vântul cald al amiezii a topit zăpada depusă peste noapte. Cu o curiozitate subit aprinsă, am privit cu stăruinţă pe terasă, în locul ştiut de cu seară... dar acolo unde mă aşteptam să văd o mică linie neagră, imobilă, inanimată, nu era nimic. NIMIC.

Şi atunci, cele două surate au ridicat din nou capul:

Poate că vîntul a măturat măruntul cadavru peste marginea terasei.

Poate că...

FII TOT CEEA CE ESTI! (2)

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

După cum am arătat în toate cele de mai înainte, multe s-au schimbat în jurul nostru. Mediul în care ne desfăşurăm viaţa a devenit atât de diversificat şi de aglomerat, încât nu mai avem clarviziunea necesară de a recunoaşte un lucru elementar: din punct de vedere al specializărilor care definesc specia umană, omul este ACELAŞI. NESCHIMBAT. Mediul nostru s-a schimbat mult; dar sevele noastre primare au rămas aceleaşi, făcându-ne să funcţionăm după reguli rămase neschimbate de milenii.

Să nu-ţi închipui, dar, că simpla putere a intelectului tău, care-ţi permite să găseşti explicaţii sofisticate pentru tot ce te interesează, te protejează de condiţionările fundamentale ale fiinţei tale. Yorkiţa noastră, Bibi, este un bun exemplu în acest sens: ea trăieşte în casă cu noi, pe gresie şi parchet, şi vede iarba verde doar atunci când o lăsăm să hălăduie prin grădină. Cu toate acestea, atunci când îi cade în colţi vreo bucăţică gustoasă care depăşeşte capacitatea (totuşi, limitată) a stomăcelului său, se apucă… s-o îngroape! Adică, cu o râvnă care ne poate părea ciudată şi, în mod şi mai evident, neadecvată, ea efectuează întreg ritualul de îngropare înscris în genele ei. De fiecare dată. Fără răgaz şi fără ezitare, pe gresie sau pe parchet; fără nici un rezultat, bine-nţeles. Şi fără a-şi pune vreodată întrebarea rezonabilă (pentru noi, desigur…): „La ce-mi mai folosesc toate acestea?”

La ce ne mai folosesc nouă, oameni ai secolului 21, instinctele arhaice care ne conduc viaţa, de fapt complicând-o până la transformarea într-o şaradă greu de înţeles? Vom vedea.

Unul dintre remarcabilii tineri la care făceam referire mai sus mi-a pus o întrebare foarte tranşantă: „Ce ar trebui să ştie omul secolului 21 pentru a naviga prin valurile vremilor?”

Răspunsul meu negândit ar putea fi următorul: „Nimic deosebit. Mult mai important este să înveţi să făptuieşti. Şi, nici aici nu trebuie sa faci nimic fundamental diferit faţă de ceea ce au făcut oamenii dintotdeauna- să făptuieşti dorind să te cunoşti pe tine însuţi. Dar caută să o faci repede, fiindcă altfel încercările îţi vor răpi tot timpul. Şi învingător nu poate fi decât acela care scurtează timpul dintre vis şi zbor!”

Deci, singura cale potrivită omului secolului 21 este calea sa individuală, pe care el o gândeşte şi în care el hotărăşte. O cale născută din cunoaşterea multitudinilor de căi pe care cultura le propune muritorului de rând, precum şi din cea mai laborioasă şi mai temeinică auto-cunoaştere. Trebuie să înţelegi: aceasta este marea ta şansă în acest secol fără egal în întreaga istorie a Universului. Şansa ca fiecare să-şi poată făuri o cale a sa, mai presus de toate influenţele şi de siluirile la care personalitatea umană era în mod obişnuit supusă până acum.

Dar cum să explicăm toate acestea celor mulţi care, în orbirea lor existenţială, încearcă chiar şi acum să-şi făurească o personalitate imitându-i pe Elvis, pe Michael Jackson sau chiar pe Oana Zăvoranu? O astfel de strădanie este futilă- acest text nu lor li se adresează, ci vouă, cei puţini şi importanţi care au de clădit o cale a lor, oferind astfel noi căi şi deschideri întregii umanităţi.

Vouă am doar două sfaturi să vă dau, fiecare dintre ele extrem de important.

1. Omul trebuie să fie ca melcul.

Nu atât de încet sau de bălos, prietene. Ci atât de economicos cu mijloacele sale. Melcul poartă cu el tot ce are- căsuţa sa, în speţă. Noi avem o casă foarte încăpătoare, în care îngrămădim metri de cărţi „indispensabile”, nenumărate poze ale maeştrilor şi idolilor, la care se adaugă harduri de computer burduşite cu tot felul de scrieri şi imagini culese prin Internet.

(Vrei o dovadă a vitezei cu care creşte muntele de informaţii? Priveşte mai sus- când a dat peste termenul „harduri” corectorul lingvistic din Windows mi-a semnalat o greşeală! El nu „cunoaşte” un astfel de termen; dar tu da, nu-i aşa?)

Jungla informaţională pe care o ţesem în jurul nostru creşte în ritm accelerat. Erudiţii secolului nostru au ajuns să cunoască atât de multe, încât nu mai au loc pentru nici o idee proprie. Ei seamănă tot mai mult cu entomologii, care culeg cu râvnă fluturi din toate colţurile lumii, fără a dori să zboare ei înşişi măcar o clipă… Dacă nu avem spirit critic (dar spirit de culegător, nu de detractor îmbufnat) cărăm după noi o întreagă colecţie de fluturi; cutii grele, lemn şi sticlă, care sunt de mii de ori mai grele decât gingaşul şi aproape imaterialul lor conţinut.

Spargeţi cutiile cele grele! Apropiaţi-vă de fluturii cei strălucitori, studiaţi cât mai mulţi cu putinţă şi pe urmă înfrăţiţi-vă cu ei, chiar dacă aceasta înseamnă sfărâmarea lor! Fiindcă singurul lucru important care rămâne după ce studiem şi cunoaştem atâtea şi atâtea lucruri care se oferă curiozităţii noastre este reflexia pe care o naşte în noi procesul cunoaşterii. Aceste reflexii se combină în noi în modalităţi pe care încă nu le cunoaştem; dar rezultatul este imaginea despre lume, care ne conduce în fiecare clipă a fiinţării noastre.

Acesta ar trebui să fie singurul nostru bagaj în trecerea prin lume. În el ne odihnim atunci când puterile ne-au slăbit, în el ne ţinem puţinele instrumente care ne sunt cu adevărat necesare, în el găsim până şi armele cu care ne apărăm de răutăţile celor care ne hulesc sau ne urăsc pentru că avem un drum al nostru, diferit de cel al turmei lor.

O, cât de uşoară devine bocceluţa noastră atunci când ştim să eliminăm din viaţa noastră ceea ce este inutil sau apăsător! Desigur, mai întâi trebuie să cunoaştem multe, foarte multe chiar, dar mereu cu intenţia hotărâtă de a reţine de acolo doar ceea ce, fiind extrem de important, trebuie să purtăm mereu cu noi – şi, de-abia atunci, vom putea fi iuţi ca vântul şi ca gândul.

Fii melc în drămuirea puterilor, şi vei deveni lumină în străbaterea cărărilor vieţii.

2. Omul trebuie sa fie ca o fântână.

Ai privit vreodată într-o fântână? Ai văzut că apa din ea luceşte şi aruncă mii de reflexe atunci când nivelul ei este aproape de ghizduri? Pe de altă parte, ai perceput misterul care pare să învăluie fântânile adânci, unde strădania ochiului de-abia ghiceşte în profunzimile cu greu sondabile?

Tot astfel trebuie să sondezi străfundurile propriei fiinţe: cu încordarea şi stăruinţa celui care încearcă să surprindă cele mai fugare licăriri de lumină în hăul fecund al unei fântâni adânci.

E timpul să înţelegi că acolo se află toate cele care ne întemeiază ca oameni. Toate imboldurile, poftele şi elanurile noastre de acolo pornesc. Înţelegerea izvoarelor subterane ale fiinţei noastre este cheia sigură a auto-cunoaşterii; un prim pas, dar cel mai important, pe calea desăvârşirii fiinţei noastre. O cale care poate duce la înţelepciune, adică la acea stare în care ne cunoaştem suficient de bine încât să putem fi stăpâni pe reacţiile noastre faţă de mediul în care se desfăşoară existenţa noastră.

Aceasta este de fapt pornirea fundamentală  a oricărei fiinţe vii: asigurarea unei relaţii stabile cu mediul său. La animale, totul se desfăşoară lin, fiindcă procesele de armonizare cu mediul se bazează pe reacţii reflexe, făurite şi exersate în nenumăraţi eoni de evoluţie a vieţii. Izvoarele fântânii lor ies mereu curate şi netulburate.

Situaţia omului este în schimb tragică: pe lângă faptul că orbirea sa culturală şi intelectuală îl opreşte de la a-şi cunoaşte izvoarele, el mai are şi capacitatea morbidă ca, prin exerciţiul imaginaţiei neînfrânate, să-şi tulbure puternic aceste izvoare.

Pentru aceasta unul dintre simbolurile civilizaţiei occidentale contemporane este canapeaua psihiatrului. Fiindcă iau loc pe ea nu numai oameni suferinzi, chinuiţi de boli invizibile care tulbură izvoarele fântânilor lor, ci şi fiinţe umane întregi şi pline de viaţă, ale căror izvoare sunt tulburate de reflexiile luminii înşelătoare a falşilor profeţi, îndrumători şi conducători.

Ori izvoarele noastre sunt mult mai aproape de propria noastră natură decât cuvântul oricărui învăţător, oricât de ademenitor ar suna el. Fiindcă noi nu suntem nimic altceva decât acele izvoare.

FII TOT CEEA CE ESTI!

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

I.            LA CUMPĂNĂ DE MILENII.

Secolul 20 a fost un secol crucial pentru evoluţia umanităţii. Aproape fiecare dintre tendinţele care vor marca pregnant viitorul umanităţii a fost fundamentată în acest secol frământat, aprins de două războaie mondiale, de lupte sângeroase pentru eliberare sau reformare de naţiuni, state, teritorii şi, mai presus de orice, mentalităţi, obişnuinţe şi legi.

Pe de altă parte, să nu uităm că acelaşi secol 20 începuse într-o atmosferă triumfalistă fără precedent în existenţa umanităţii. Expoziţii universale, cum a fost cea de la Paris din 1889, marcată de inaugurarea Turnului Eiffel, anticipau un sentiment care va marca pregnant ultimele trei decenii ale secolului 20: satul planetar, globalizarea, susţinute de instrumente pe măsură, cum ar fi mijloacele de comunicare în masă sau internetul.

În acelaşi spirit triumfalist au început secolul 20 ştiinţa şi tehnica. Străvechea deja fizică clasică sugera că lumea este cunoscută şi explicată, iar industria se mândrea cu realizările de seamă ale producţiei de masă. Fordul T se producea în sute de mii de exemplare, utilizând din plin linii de asamblare pe care fără nici un folos le va satiriza Chaplin în memorabila sa peliculă „Timpuri Noi”.

Omenirea de la sfârşit de secol 19 părea sigură că şi-a rezolvat problemele. Secolul 20 a zguduit din temelie această convingere: imperii s-au prăbuşit în zvârcoliri dureroase, revoluţiile au căpătat nuanţe de catifea şi flori, ştiinţa s-a martirizat descoperind că lumea este mult mai complicată decât eram capabili s-o imaginăm la început de secol, indivizii au descoperit binefacerile independenţei individuale, făcând la un moment dat să pară caduce valorile familiei sau ale comunităţii.

Omenirea a păşit în secolul 21 cu atitudini mult mai puţin triumfaliste decât cu un secol în urmă. Poate că cea mai importantă evoluţie a acestui secol a fost ceea ce, în termeni metaforici, s-ar putea numi „sfârşitul mecanicismului”.

Această evoluţie a scăpat neobservată celor mai mulţi dintre noi. Cu alte cuvinte, prea puţini au fost cei care au înţeles că secolul 20 a fost un secol iconoclast, care a sfărmat majoritatea valorilor care păreau sigure în zorii săi. Iar una dintre cele mai certe valori, care scăpa spiritului comun, precum şi viziunii celor ocupaţi cu investigarea câte unui domeniu îngust din marele tablou al existenţei universale era mecanicismul. Adică, acea viziune clar definită care ne făcea să vedem toate domeniile şi fenomenele care se oferă cunoaşterii noastre ca pe un soi de ansambluri mecanice care pot fi cunoscute în detaliu, cu toate interacţiunile clar definite, cu raporturi cauzale directe, repetabile şi controlabile. Tablourile rezultate din această viziune păcătuiau prin reducţionism şi schematism  excesiv, amplasat la extrema opusă magiei şi misticismului care dominaseră mileniile de început ale umanităţii. Totul era mecanic şi funcţiona după legile mecanicii clasice: Universul întreg, natura care ne înconjura, fiinţa în care ne întrupam, psihicul nostru încă nu prea frământat.

Clopotele au sunat lung şi grav la înmormântarea mecanicismului. Dar aceasta nu a uşurat în nici un fel sarcina umanităţii, la fel de obsedată ca până acum de a înţelege, a controla şi a crea un mediu securizant.

Fiindcă însăşi societatea a încetat de a mai fi privită şi de a funcţiona ca un mecanism cu evoluţie prestabilită. În urmă cu de-abia un secol destinele oamenilor erau hotărâte din chiar clipa naşterii; şi vai celui care îndrăznea să se împotrivească destinului pe care ursitoarele sociale i-l rezervaseră! Fiecare cultură avea atunci o piramidă generică a specializărilor foarte rigidă; dar nu aceasta îşi punea amprenta asupra existenţelor indivizilor, ci faptul că, în mod obligatoriu, piramidele lor individuale trebuiau să reproducă fără greş aceste piramide generice.

La sfârşitul aceluiaşi secol, cel mai dinamic de până acum din istoria umanităţii, familia clasică s-a văzut detronată din rolul ei de matrice fecundă a existenţei umane. Studiile de psihologie socială arată că, mai nou, un bărbat pare să atingă ceea ce s-ar putea numi „maturitatea” de-abia la vârsta de 35 de ani! Atunci, mai este de mirare numărul mare de tineri celibatari, de divorţuri pripite şi de familii „ciudate” (părinţi multipli, legături încrucişate, raporturi homosexuale etc.)?

Vă veţi întreba, desigur: din ce cauză se produce maturizarea atât de târzie a individului uman? Răspunsul mi se pare extrem de simplu: existenţa umanităţii include în acest moment atât de multe specializări sectoriale – cu alte cuvinte, societatea a devenit atât de atomizată – încât căutările care duc la definirea propriului drum, a specializării individuale, sunt atât de laborioase, încât ocupă cel puţin jumătate din durata totală a vieţii individului.

Mai mult chiar, afirmarea atât de abruptă a drepturilor individului ca drepturi supreme ale lumii occidentale, au luat prin surprindere umanitatea. Într-o lume mercantilă, contractuală, în care contează numai ceea ce ai de oferit pentru a se stabili ce ai putea să primeşti, tinerii au din ce în ce mai mari dificultăţi în a stabili ce înseamnă ei, şi cu ce „ ofertă” pot ei ieşi în faţa semenilor.

Foarte rapid, lucrurile au devenit fundamental mai complicate. Schimbările de la o generaţie la alta sunt de-a dreptul dramatice; generaţia vârstnică se trezeşte în situaţia jenantă ca aproape toate valorile sale de referinţă să fie contestate; tinerii sunt din ce în ce mai acut confruntaţi cu dificultatea de a se auto-defini, de a se cunoaşte în profunzimile fiinţei lor. Ei simt că e nevoie de o schimbare de paradigmă, pe care din păcate nu au instrumentele necesare să o opereze.

Dar omul nu are de ales. Lumea în care el trăieşte este din ce în ce mai complicată şi mai accelerată, ceea ce obligă indivizii să caute, cu disperare câteodată, acele soluţii individuale care să le permită conturarea unui plan de viaţă sau, măcar, a unei imagini coerente asupra propriei vieţi.

Şi doresc acum să  propun o amplă definiţie, de mine concepută, a evoluţiei spirituale:

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care are o imagine proprie, asumată conştient, asupra propriului destin, asupra rostului fiinţării sale în lume, asupra drumului pe care îl are de parcurs pentru împlinirea acelui rost.

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care ajunge să cunoască resorturile intime, izvoarele care-i alimentează existenţa,  izvoarele fiinţei sale, şi în felul acesta înţelege de unde vine chemarea care o poartă pe o anume cale.

Şi, mai presus de toate, este evoluată spiritual acea fiinţă umană care reuşeşte să efectueze schimbările profunde care conciliază propria sa natură cu calea pe care şi-a ales-o.

Pietrele de hotar ale evoluţiei spirituale sunt AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE. Şi trebuie să le treci pe toate patru pentru a ajunge în ţara făgăduinţei.

Am zis.

Eu consider că nu este evoluat spiritual cel care poate să citeze din zece filosofi occidentali sau din douăzeci de maeştri orientali. Pentru mine este evoluat cel care, după ce eventual a frecventat pe acei filosofi sau maeştri, hotărăşte care este propria sa cale. Câteodată, de acolo poate veni chiar îndrumarea obiectivă, altruistă chiar. Un exemplu: „Fiecare are un spirit care poate fi şlefuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze.” (O Sensei Morihei Ueshiba)

Discut mult cu tineri, încercând cu încăpăţânare să le împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de viaţă, împreună cu fărâmituri din ştiinţa mea. Dar mă izbesc fără încetare de un laitmotiv zdravăn ca o stâncă: „Noi vrem să facem propriile noastre greşeli!” Şi le fac! În conturarea imaginii aspra propriului destin îi vezi explorând, pe îndelete sau în grabă, întreaga paletă de stiluri de viaţă pe care satul planetar le pune la dispoziţia lor, de la ashramuri, Hare Krishna şi Zen până la tehno, Facebook şi heroină.

Tragice vremuri trăim, în care până şi greşelile pe care un om le poate săvârşi se diversifică pe o paletă aproape infinită! Să le faci pe toate care-ţi stau la îndemână nu-ţi mai ajunge o viaţă de om – şi uite aşa ajung tinerii secolului 21 să nu se mai poată maturiza; cum să şi aibă timp de aşa ceva, când în paralel cu meandrele destinului personal trebuie să ducă o viaţă de succese profesionale într-o lume din ce în ce mai complicată şi mai solicitantă?

Viaţă simplă şi uşoară nu mai există.