FII TOT CEEA CE ESTI! (2)

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

După cum am arătat în toate cele de mai înainte, multe s-au schimbat în jurul nostru. Mediul în care ne desfăşurăm viaţa a devenit atât de diversificat şi de aglomerat, încât nu mai avem clarviziunea necesară de a recunoaşte un lucru elementar: din punct de vedere al specializărilor care definesc specia umană, omul este ACELAŞI. NESCHIMBAT. Mediul nostru s-a schimbat mult; dar sevele noastre primare au rămas aceleaşi, făcându-ne să funcţionăm după reguli rămase neschimbate de milenii.

Să nu-ţi închipui, dar, că simpla putere a intelectului tău, care-ţi permite să găseşti explicaţii sofisticate pentru tot ce te interesează, te protejează de condiţionările fundamentale ale fiinţei tale. Yorkiţa noastră, Bibi, este un bun exemplu în acest sens: ea trăieşte în casă cu noi, pe gresie şi parchet, şi vede iarba verde doar atunci când o lăsăm să hălăduie prin grădină. Cu toate acestea, atunci când îi cade în colţi vreo bucăţică gustoasă care depăşeşte capacitatea (totuşi, limitată) a stomăcelului său, se apucă… s-o îngroape! Adică, cu o râvnă care ne poate părea ciudată şi, în mod şi mai evident, neadecvată, ea efectuează întreg ritualul de îngropare înscris în genele ei. De fiecare dată. Fără răgaz şi fără ezitare, pe gresie sau pe parchet; fără nici un rezultat, bine-nţeles. Şi fără a-şi pune vreodată întrebarea rezonabilă (pentru noi, desigur…): „La ce-mi mai folosesc toate acestea?”

La ce ne mai folosesc nouă, oameni ai secolului 21, instinctele arhaice care ne conduc viaţa, de fapt complicând-o până la transformarea într-o şaradă greu de înţeles? Vom vedea.

Unul dintre remarcabilii tineri la care făceam referire mai sus mi-a pus o întrebare foarte tranşantă: „Ce ar trebui să ştie omul secolului 21 pentru a naviga prin valurile vremilor?”

Răspunsul meu negândit ar putea fi următorul: „Nimic deosebit. Mult mai important este să înveţi să făptuieşti. Şi, nici aici nu trebuie sa faci nimic fundamental diferit faţă de ceea ce au făcut oamenii dintotdeauna- să făptuieşti dorind să te cunoşti pe tine însuţi. Dar caută să o faci repede, fiindcă altfel încercările îţi vor răpi tot timpul. Şi învingător nu poate fi decât acela care scurtează timpul dintre vis şi zbor!”

Deci, singura cale potrivită omului secolului 21 este calea sa individuală, pe care el o gândeşte şi în care el hotărăşte. O cale născută din cunoaşterea multitudinilor de căi pe care cultura le propune muritorului de rând, precum şi din cea mai laborioasă şi mai temeinică auto-cunoaştere. Trebuie să înţelegi: aceasta este marea ta şansă în acest secol fără egal în întreaga istorie a Universului. Şansa ca fiecare să-şi poată făuri o cale a sa, mai presus de toate influenţele şi de siluirile la care personalitatea umană era în mod obişnuit supusă până acum.

Dar cum să explicăm toate acestea celor mulţi care, în orbirea lor existenţială, încearcă chiar şi acum să-şi făurească o personalitate imitându-i pe Elvis, pe Michael Jackson sau chiar pe Oana Zăvoranu? O astfel de strădanie este futilă- acest text nu lor li se adresează, ci vouă, cei puţini şi importanţi care au de clădit o cale a lor, oferind astfel noi căi şi deschideri întregii umanităţi.

Vouă am doar două sfaturi să vă dau, fiecare dintre ele extrem de important.

1. Omul trebuie să fie ca melcul.

Nu atât de încet sau de bălos, prietene. Ci atât de economicos cu mijloacele sale. Melcul poartă cu el tot ce are- căsuţa sa, în speţă. Noi avem o casă foarte încăpătoare, în care îngrămădim metri de cărţi „indispensabile”, nenumărate poze ale maeştrilor şi idolilor, la care se adaugă harduri de computer burduşite cu tot felul de scrieri şi imagini culese prin Internet.

(Vrei o dovadă a vitezei cu care creşte muntele de informaţii? Priveşte mai sus- când a dat peste termenul „harduri” corectorul lingvistic din Windows mi-a semnalat o greşeală! El nu „cunoaşte” un astfel de termen; dar tu da, nu-i aşa?)

Jungla informaţională pe care o ţesem în jurul nostru creşte în ritm accelerat. Erudiţii secolului nostru au ajuns să cunoască atât de multe, încât nu mai au loc pentru nici o idee proprie. Ei seamănă tot mai mult cu entomologii, care culeg cu râvnă fluturi din toate colţurile lumii, fără a dori să zboare ei înşişi măcar o clipă… Dacă nu avem spirit critic (dar spirit de culegător, nu de detractor îmbufnat) cărăm după noi o întreagă colecţie de fluturi; cutii grele, lemn şi sticlă, care sunt de mii de ori mai grele decât gingaşul şi aproape imaterialul lor conţinut.

Spargeţi cutiile cele grele! Apropiaţi-vă de fluturii cei strălucitori, studiaţi cât mai mulţi cu putinţă şi pe urmă înfrăţiţi-vă cu ei, chiar dacă aceasta înseamnă sfărâmarea lor! Fiindcă singurul lucru important care rămâne după ce studiem şi cunoaştem atâtea şi atâtea lucruri care se oferă curiozităţii noastre este reflexia pe care o naşte în noi procesul cunoaşterii. Aceste reflexii se combină în noi în modalităţi pe care încă nu le cunoaştem; dar rezultatul este imaginea despre lume, care ne conduce în fiecare clipă a fiinţării noastre.

Acesta ar trebui să fie singurul nostru bagaj în trecerea prin lume. În el ne odihnim atunci când puterile ne-au slăbit, în el ne ţinem puţinele instrumente care ne sunt cu adevărat necesare, în el găsim până şi armele cu care ne apărăm de răutăţile celor care ne hulesc sau ne urăsc pentru că avem un drum al nostru, diferit de cel al turmei lor.

O, cât de uşoară devine bocceluţa noastră atunci când ştim să eliminăm din viaţa noastră ceea ce este inutil sau apăsător! Desigur, mai întâi trebuie să cunoaştem multe, foarte multe chiar, dar mereu cu intenţia hotărâtă de a reţine de acolo doar ceea ce, fiind extrem de important, trebuie să purtăm mereu cu noi – şi, de-abia atunci, vom putea fi iuţi ca vântul şi ca gândul.

Fii melc în drămuirea puterilor, şi vei deveni lumină în străbaterea cărărilor vieţii.

2. Omul trebuie sa fie ca o fântână.

Ai privit vreodată într-o fântână? Ai văzut că apa din ea luceşte şi aruncă mii de reflexe atunci când nivelul ei este aproape de ghizduri? Pe de altă parte, ai perceput misterul care pare să învăluie fântânile adânci, unde strădania ochiului de-abia ghiceşte în profunzimile cu greu sondabile?

Tot astfel trebuie să sondezi străfundurile propriei fiinţe: cu încordarea şi stăruinţa celui care încearcă să surprindă cele mai fugare licăriri de lumină în hăul fecund al unei fântâni adânci.

E timpul să înţelegi că acolo se află toate cele care ne întemeiază ca oameni. Toate imboldurile, poftele şi elanurile noastre de acolo pornesc. Înţelegerea izvoarelor subterane ale fiinţei noastre este cheia sigură a auto-cunoaşterii; un prim pas, dar cel mai important, pe calea desăvârşirii fiinţei noastre. O cale care poate duce la înţelepciune, adică la acea stare în care ne cunoaştem suficient de bine încât să putem fi stăpâni pe reacţiile noastre faţă de mediul în care se desfăşoară existenţa noastră.

Aceasta este de fapt pornirea fundamentală  a oricărei fiinţe vii: asigurarea unei relaţii stabile cu mediul său. La animale, totul se desfăşoară lin, fiindcă procesele de armonizare cu mediul se bazează pe reacţii reflexe, făurite şi exersate în nenumăraţi eoni de evoluţie a vieţii. Izvoarele fântânii lor ies mereu curate şi netulburate.

Situaţia omului este în schimb tragică: pe lângă faptul că orbirea sa culturală şi intelectuală îl opreşte de la a-şi cunoaşte izvoarele, el mai are şi capacitatea morbidă ca, prin exerciţiul imaginaţiei neînfrânate, să-şi tulbure puternic aceste izvoare.

Pentru aceasta unul dintre simbolurile civilizaţiei occidentale contemporane este canapeaua psihiatrului. Fiindcă iau loc pe ea nu numai oameni suferinzi, chinuiţi de boli invizibile care tulbură izvoarele fântânilor lor, ci şi fiinţe umane întregi şi pline de viaţă, ale căror izvoare sunt tulburate de reflexiile luminii înşelătoare a falşilor profeţi, îndrumători şi conducători.

Ori izvoarele noastre sunt mult mai aproape de propria noastră natură decât cuvântul oricărui învăţător, oricât de ademenitor ar suna el. Fiindcă noi nu suntem nimic altceva decât acele izvoare.

FII TOT CEEA CE ESTI!

- SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN TÂNĂR -

„Găsiţi izvoarele fiinţei voastre.

 Vegheaţi la puritatea lor.

Simplificaţi-vă viaţa.

Aripile zborului vostru vor fi mai uşoare.”

(Citat imaginar din mine însumi)

I.            LA CUMPĂNĂ DE MILENII.

Secolul 20 a fost un secol crucial pentru evoluţia umanităţii. Aproape fiecare dintre tendinţele care vor marca pregnant viitorul umanităţii a fost fundamentată în acest secol frământat, aprins de două războaie mondiale, de lupte sângeroase pentru eliberare sau reformare de naţiuni, state, teritorii şi, mai presus de orice, mentalităţi, obişnuinţe şi legi.

Pe de altă parte, să nu uităm că acelaşi secol 20 începuse într-o atmosferă triumfalistă fără precedent în existenţa umanităţii. Expoziţii universale, cum a fost cea de la Paris din 1889, marcată de inaugurarea Turnului Eiffel, anticipau un sentiment care va marca pregnant ultimele trei decenii ale secolului 20: satul planetar, globalizarea, susţinute de instrumente pe măsură, cum ar fi mijloacele de comunicare în masă sau internetul.

În acelaşi spirit triumfalist au început secolul 20 ştiinţa şi tehnica. Străvechea deja fizică clasică sugera că lumea este cunoscută şi explicată, iar industria se mândrea cu realizările de seamă ale producţiei de masă. Fordul T se producea în sute de mii de exemplare, utilizând din plin linii de asamblare pe care fără nici un folos le va satiriza Chaplin în memorabila sa peliculă „Timpuri Noi”.

Omenirea de la sfârşit de secol 19 părea sigură că şi-a rezolvat problemele. Secolul 20 a zguduit din temelie această convingere: imperii s-au prăbuşit în zvârcoliri dureroase, revoluţiile au căpătat nuanţe de catifea şi flori, ştiinţa s-a martirizat descoperind că lumea este mult mai complicată decât eram capabili s-o imaginăm la început de secol, indivizii au descoperit binefacerile independenţei individuale, făcând la un moment dat să pară caduce valorile familiei sau ale comunităţii.

Omenirea a păşit în secolul 21 cu atitudini mult mai puţin triumfaliste decât cu un secol în urmă. Poate că cea mai importantă evoluţie a acestui secol a fost ceea ce, în termeni metaforici, s-ar putea numi „sfârşitul mecanicismului”.

Această evoluţie a scăpat neobservată celor mai mulţi dintre noi. Cu alte cuvinte, prea puţini au fost cei care au înţeles că secolul 20 a fost un secol iconoclast, care a sfărmat majoritatea valorilor care păreau sigure în zorii săi. Iar una dintre cele mai certe valori, care scăpa spiritului comun, precum şi viziunii celor ocupaţi cu investigarea câte unui domeniu îngust din marele tablou al existenţei universale era mecanicismul. Adică, acea viziune clar definită care ne făcea să vedem toate domeniile şi fenomenele care se oferă cunoaşterii noastre ca pe un soi de ansambluri mecanice care pot fi cunoscute în detaliu, cu toate interacţiunile clar definite, cu raporturi cauzale directe, repetabile şi controlabile. Tablourile rezultate din această viziune păcătuiau prin reducţionism şi schematism  excesiv, amplasat la extrema opusă magiei şi misticismului care dominaseră mileniile de început ale umanităţii. Totul era mecanic şi funcţiona după legile mecanicii clasice: Universul întreg, natura care ne înconjura, fiinţa în care ne întrupam, psihicul nostru încă nu prea frământat.

Clopotele au sunat lung şi grav la înmormântarea mecanicismului. Dar aceasta nu a uşurat în nici un fel sarcina umanităţii, la fel de obsedată ca până acum de a înţelege, a controla şi a crea un mediu securizant.

Fiindcă însăşi societatea a încetat de a mai fi privită şi de a funcţiona ca un mecanism cu evoluţie prestabilită. În urmă cu de-abia un secol destinele oamenilor erau hotărâte din chiar clipa naşterii; şi vai celui care îndrăznea să se împotrivească destinului pe care ursitoarele sociale i-l rezervaseră! Fiecare cultură avea atunci o piramidă generică a specializărilor foarte rigidă; dar nu aceasta îşi punea amprenta asupra existenţelor indivizilor, ci faptul că, în mod obligatoriu, piramidele lor individuale trebuiau să reproducă fără greş aceste piramide generice.

La sfârşitul aceluiaşi secol, cel mai dinamic de până acum din istoria umanităţii, familia clasică s-a văzut detronată din rolul ei de matrice fecundă a existenţei umane. Studiile de psihologie socială arată că, mai nou, un bărbat pare să atingă ceea ce s-ar putea numi „maturitatea” de-abia la vârsta de 35 de ani! Atunci, mai este de mirare numărul mare de tineri celibatari, de divorţuri pripite şi de familii „ciudate” (părinţi multipli, legături încrucişate, raporturi homosexuale etc.)?

Vă veţi întreba, desigur: din ce cauză se produce maturizarea atât de târzie a individului uman? Răspunsul mi se pare extrem de simplu: existenţa umanităţii include în acest moment atât de multe specializări sectoriale – cu alte cuvinte, societatea a devenit atât de atomizată – încât căutările care duc la definirea propriului drum, a specializării individuale, sunt atât de laborioase, încât ocupă cel puţin jumătate din durata totală a vieţii individului.

Mai mult chiar, afirmarea atât de abruptă a drepturilor individului ca drepturi supreme ale lumii occidentale, au luat prin surprindere umanitatea. Într-o lume mercantilă, contractuală, în care contează numai ceea ce ai de oferit pentru a se stabili ce ai putea să primeşti, tinerii au din ce în ce mai mari dificultăţi în a stabili ce înseamnă ei, şi cu ce „ ofertă” pot ei ieşi în faţa semenilor.

Foarte rapid, lucrurile au devenit fundamental mai complicate. Schimbările de la o generaţie la alta sunt de-a dreptul dramatice; generaţia vârstnică se trezeşte în situaţia jenantă ca aproape toate valorile sale de referinţă să fie contestate; tinerii sunt din ce în ce mai acut confruntaţi cu dificultatea de a se auto-defini, de a se cunoaşte în profunzimile fiinţei lor. Ei simt că e nevoie de o schimbare de paradigmă, pe care din păcate nu au instrumentele necesare să o opereze.

Dar omul nu are de ales. Lumea în care el trăieşte este din ce în ce mai complicată şi mai accelerată, ceea ce obligă indivizii să caute, cu disperare câteodată, acele soluţii individuale care să le permită conturarea unui plan de viaţă sau, măcar, a unei imagini coerente asupra propriei vieţi.

Şi doresc acum să  propun o amplă definiţie, de mine concepută, a evoluţiei spirituale:

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care are o imagine proprie, asumată conştient, asupra propriului destin, asupra rostului fiinţării sale în lume, asupra drumului pe care îl are de parcurs pentru împlinirea acelui rost.

Este evoluată spiritual acea fiinţă umană care ajunge să cunoască resorturile intime, izvoarele care-i alimentează existenţa,  izvoarele fiinţei sale, şi în felul acesta înţelege de unde vine chemarea care o poartă pe o anume cale.

Şi, mai presus de toate, este evoluată spiritual acea fiinţă umană care reuşeşte să efectueze schimbările profunde care conciliază propria sa natură cu calea pe care şi-a ales-o.

Pietrele de hotar ale evoluţiei spirituale sunt AUTOCUNOAŞTERE → DECIZIE → ASUMARE → TRANSFORMARE. Şi trebuie să le treci pe toate patru pentru a ajunge în ţara făgăduinţei.

Am zis.

Eu consider că nu este evoluat spiritual cel care poate să citeze din zece filosofi occidentali sau din douăzeci de maeştri orientali. Pentru mine este evoluat cel care, după ce eventual a frecventat pe acei filosofi sau maeştri, hotărăşte care este propria sa cale. Câteodată, de acolo poate veni chiar îndrumarea obiectivă, altruistă chiar. Un exemplu: „Fiecare are un spirit care poate fi şlefuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze.” (O Sensei Morihei Ueshiba)

Discut mult cu tineri, încercând cu încăpăţânare să le împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de viaţă, împreună cu fărâmituri din ştiinţa mea. Dar mă izbesc fără încetare de un laitmotiv zdravăn ca o stâncă: „Noi vrem să facem propriile noastre greşeli!” Şi le fac! În conturarea imaginii aspra propriului destin îi vezi explorând, pe îndelete sau în grabă, întreaga paletă de stiluri de viaţă pe care satul planetar le pune la dispoziţia lor, de la ashramuri, Hare Krishna şi Zen până la tehno, Facebook şi heroină.

Tragice vremuri trăim, în care până şi greşelile pe care un om le poate săvârşi se diversifică pe o paletă aproape infinită! Să le faci pe toate care-ţi stau la îndemână nu-ţi mai ajunge o viaţă de om – şi uite aşa ajung tinerii secolului 21 să nu se mai poată maturiza; cum să şi aibă timp de aşa ceva, când în paralel cu meandrele destinului personal trebuie să ducă o viaţă de succese profesionale într-o lume din ce în ce mai complicată şi mai solicitantă?

Viaţă simplă şi uşoară nu mai există.

1000 DE GANDURI BUNE

Şi uite-aşa, aproape fără să ne dăm seama, au trecut 4 luni, şi în ăst timp am primit de aproape 1000 de ori vizita voastră (spun “aproape” fiindcă, deşi contorul a trecut deja de 1000, câteva dintre vizite mi-au aparţinut chiar mie, dornic de-a afla dacă blogul funcţionează fără greş).

Asta înseamnă că am băut împreună 1000 de ceaiuri, consumând 200 de litri de apă curată de izvor şi 2 kilograme de ceai din cel mai bun. Vizitele voastre m-au onorat şi mi-au produs o mare bucurie; o bucurie cu atât mai preţioasă cu cât trăim vremuri în care ecranele sunt tot mai apropiate, dar inimile tot mai îndepărtate…

Vă consider, deşi majoritatea aţi ales să rămâneţi anonimi, prieteni adevăraţi. Şi pentru aceasta aş dori să împărtăşesc cu voi un dar care ne soseşte de dincolo de nefiinţă.

După cum ştiţi Adiela, care a fost fiica, prietena şi Maestra mea, ne-a părăsit în urmă cu aproape 2 ani şi jumătate. În 28 septembrie ea ar fi împlinit 34 de ani, o vârstă la care, de obicei, orice împlinire ţi se pare posibilă, şi nici un rău nu ţi se pare posibil…

Zilele trecute, “răsfoind” nişte fişiere mai vechi, am descoperit o scriere a ei, destinată apariţiei într-o revistă care demult nu mai există. Nu ştiam de existenţa acestui text, dar l-am găsit cuminte aşezat în folderul cu “Articole”, aşa cum obişnuia să procedeze spiritul ei, strălucitor şi ordonat în acelaşi timp.

După cum puteţi bănui, este vorba despre dilemele omului contemporan, şi despre importanţa Tai Chi-ului în viaţa noastră. Va las să citiţi, iar pe urmă priviţi pozele de alături. O veţi vedea pe Adiela vie, puternică dar echilibrată, caldă şi omenoasă, spirituală şi măiastră, şi veţi putea pătrunde o fărâmă din miracolul existenţei unui om care dorea “să se iscălească pe tâmpla eternităţii”.

Suprema simplitate şi eficienţă

Poate fi interesant să ne gândim puţin la modul diferit în care captăm şi abordăm două concepte, extrem de clasice, precum "credinţă" şi "încredere". Aparent, cele două manifestari sunt puternic corelate. S-ar zice că avem încredere în acele realităţi în care ne-am pus credinţa. Aşa a fost, însa odată cu "evoluţia" tehnologică a umanităţii, parteneriatul dintre cele două concepte a prins să "involueze".

Dacă privim înapoi, în timp, observăm cum credinţa apare în noi, spontan, relativ la nişte realităţi foarte simple şi destul de nepalpabile, cum ar fi divinitatea, sinele, iubirea, absolutul, spiritul, sentimentul etc. Credem în toate acestea aproape de la bun început, fără să verificăm de o mie de ori, fără să punem prea multe întrebări, credem pe simplul motiv că alţii înaintea noastră au crezut şi au vorbit despre ele, ca despre un dat gata existent pe care nu am avut decât să-l preluăm, să-l simţim şi să-l susţinem. Poate, uneori, ajungem să punem la îndoială obiectul credinţei noastre. Însă, renunţând la el, ne întoarcem către altul, la fel de eteric, simplu şi direct. Ne putem întreba: dacă toate obiectele credinţelor noastre sunt atât de simple, oare simplitatea este unul dintre ele?

Să privim acum maniera în care încrederea încolţeşte şi creşte în sufletele sau minţile noastre. De cele mai multe ori este nevoie de o reţea complicată de deducţii, întrebări iscoditoare şi răspunsuri mulţumitoare, de corelaţii şi asemănări, etichetări şi asigurări şi alte asemenea procese care ţin mai curând de mintea noastră decât de sufletul nostru. La un moment dat, îngheţăm "procesul" (manifestarea unui om, eficienţa unei atitudini, utilitatea a orice) care se manifestă în faţa noastră într-un instantaneu şi decidem că avem încredere în el. Ne pare că am adunat destule date pentru asta. Dar imediat ce, de pildă, manifestarea acelui om se abate de la coordonatele instantaneului (creat de noi, la urma urmei), "ne simtim trădaţi" şi "ne pierdem încrederea în el".

Nu am ştiut că orice om şi orice realitate a lumii înconjurătoare este un proces în continuă desfăşurare şi transformare - nu este o entitate fixă sau eternă. Putem constata vremelnicia în şi nu mai departe de propria noastra persoană. Şi totuşi, dorim ca tot restul să nu fie supus ei. Neaşteptat, tocmai în perpetua transformare a noastră şi a lumii stă ascunsă cea mai desavârşita simplitate. Este simplitatea unei ape curgatoare, care, chiar dacă este mereu alta sub ochii noştri, nu înceteaza vreodată sa fie ceea ce este: apă. Sau simplitatea unui cer albastru traversat de norişorii purtaţi de vânt, care, chiar dacă ni se înfăţişeaza mereu altfel, este tot cer, norişori şi vânt. Sau simplitatea fumului care se înalţă dintr-un beţişor parfumat: în oricâte forme s-ar undui şi învălătuci, pentru a dispărea din vederea noastră mai apoi, el rămâne ceea ce este: fum. La fel este, în esenţa ei, şi fiinţa umană: simplă, frumoasă şi directă. Când ne-am obişnuit să gândim atât de complicat şi să avem încredere doar în lucrurile complicate (la care le mai spunem, cu importanţă, "complexe")? Căutăm compania oamenilor "sofisticaţi" şi vrem să fim şi noi aşa, deoarece credem că devenim mai speciali astfel. Căutăm aparatura cea mai "sofisticată", care aproape că face orice pentru noi, deoarece credem că obţinem mai multă comoditate şi eficienţă. Şi căutăm medicamentele cele mai "complexe", căci credem că, cu cât sunt mai procesate chimic, cu atât mai mari minuni vor face pentru sănătatea noastră. Dar să ne gândim câte complicaţii şi complexe ne creează toate aceste lucuri complicate şi complexe. Este cazul omului care doreşte să-şi renoveze casa, spre a fi funcţională şi mai ales frumoasă, şi care, după un timp, se plânge că "s-a săturat să stea în şantier", ca şi cum cineva l-ar fi obligat să facă asta.

În "Etica noului mileniu", Dalai Lama spune că esenţa acţiunilor tuturor oamenilor este căutarea liniştii şi fericirii. Problema apare atunci când confundăm calea cu scopul. De pildă, când am început să câştigăm bani, îi doream pentru a ne asigura securitatea, hrana, independenţa şi posibilitatea de a ne împlini visele. În cazul multora, se întâmplă că goana după bani a devenit, pe nesimţite, fix factorul care le tulbură şi anihilează securitatea, se hrănesc deficitar, devin dependenţi iar visele au zburat demult. Unii îi numesc pe aceştia "oameni realizaţi" şi alţii îi numesc "oameni chinuiţi". Problema nu e banul, nu casa renovată, nu haina frumoasă - nu ele ne tulbură liniştea şi fericirea. Ci lipsa echilibrului dintre ce suntem sau ne dorim şi ceea ce facem sau dorim.

Ce legătură există între toată această "dizertaţie" şi practica artelor marţiale sau nonmarţiale chinezeşti, cum ar fi Tai Chi-ul? În contextul actual, Tai Chi-ul poate fi văzut ca o scurtătură, o cale directă între noi ca manifestare şi noi ca esenţă. Un cadru sigur în care suntem invitaţi să experimentăm simplitatea şi liniştea, dincolo de complexitatea şi diversitatea formelor de exprimare. La început ne străduim să învăţăm mişcările şi avem o mulţime de nelămuriri; la scurt timp după, le executăm fascinaţi şi furaţi de frumuseţea lor şi de senzaţiile unice pe care ni le provoacă - apoi, descoperim că frumuseţea, simplitatea, liniştea şi armonia resimţite nu vin din mişcările în sine, ci tocmai din miezul fiinţei noastre, din interiorul sufletului nostru. Si, odată plenar redescoperite, nu le vom mai pierde niciodată, indiferent de situaţia în care ne vom afla. Iar a fi în armonie cu noi înşine reprezintă suprema simplitate şi eficienţă a fiinţei umane. Pe calea Tai Chi-ului sau pe orice altă cale, de ce să nu începem chiar de azi această minunată călătorie a redescoperirii?

Şerban Adina – preşedintele Clubului Sportiv Ming Dao Cluj

DESPRE INTELEPCIUNE (II) INEVITABILUL DIN NOI SI MAI PRESUS DE NOI

Pentru a trăi cu adevărat, trebuie să începem prin a recunoaşte care sunt evenimentele inevitabile. Am vorbit deja despre moarte- dar aceasta nu este decât întruchiparea inevitabilităţii prin excelenţă. Cum spune un sofism simpatic: „Viaţa este o boală cu mortalitate de 100%”. Restul evenimentelor inevitabile ne scapă în majoritatea situaţiilor, producându-ne mirare, şi chiar teroare, atunci când ele se produc.

E simplu să percepi inevitabilitatea atunci când eşti foarte strict specializat. Războinicii, de exemplu; avem nenumărate exemple de conducători de oşti care ştiau din capul locului că înfrângerea este inevitabilă, iar măreţia destinului lor s-a împlinit atunci când au luptat până la capăt, acoperindu-se de glorie.  Cei 300 de spartani conduşi de regele Leonida care au murit până la ultimul în bătălia de la Termopile  ştiau precis ce-i aşteptă, doar pentru aceea au ars în urma lor podul care le-ar fi permis să se retragă din faţa armatelor persane de sute de ori mai numeroase…

            Ca în tragediile antice, ce mai! Vreţi şi un exemplu mai paşnic? Atunci când dentistul ne anunţă că urmează să „pierdem” un dinte, procesul este de regulă inevitabil.

Ce este inevitabil, deci? Păi, să v-o spun p-aia dreaptă: inevitabilă este acţiunea legilor sofiologiei. Acestea sunt legile care ne-au născut, căci au purces la treabă din însăşi prima clipă de existenţă a Universului.

Cu alte cuvinte, invitabilă este acţiunea legii specializării. Suntem nevoiţi să trăim într-o lume în care această lege este atotputernică; peste tot unde ne uităm în jurul nostru nu vedem decât indivizi şi comunităţi umane specializate; dacă vrem să înţelegem această imensă diversitate de forme diferite în care există oamenii şi comunităţile lor trebuie neapărat să avem studii de antropologie şi etnologie. Dar voi sunteţi oameni obişnuiţi, nu savanţi îndopaţi cu ştiinţă. Obiectivul vieţii voastre nu este analiza vieţii celorlalţi, ci trăirea propriei vieţi. Pentru aceasta, trebuie să înţelegeţi că cel mai inevitabil lucru care vi se va întâmpla este acţiunea legii specializării.

Adică, la specializarea structurală cu care v-a înzestrat evoluţia biologică (bagajul vostru genetic) trebuie să se adauge specializarea funcţională (relaţia pe care o aveţi cu mediul în care vă desfăşuraţi existenţa). Orice aţi dori sau oricum v-aţi tortura, nu veţi putea exista dacă nu vă raportaţi la (sau delimita de) aceste două esenţiale repere ale existenţei voastre.

Şi aici dăm peste primul lucru inevitabil din viaţa noastră: propria noastră natură. După cum ne învaţă aceeaşi inepuizabilă înţelepciune populară: „Năravul din fire n-are lecuire”. Cândva prevala ideea că la naştere copilul este un fel de „foaie nescrisă”, un recipient gol în care se pune câte ceva de-abia după ce începe instruirea, adică pe la 7-8 ani. A fost nevoie de vocile unora precum Pestalozzi (pedagog, 1746-1827), C.G. Jung (psihiatru, 1875-1961) sau Piaget (filosof, 1896-1980) pentru a înţelege că fiinţa umană aflată la începuturi este un fenomen mult mai complex decât un simplu animăluţ care zburdă, face gălăgie şi-şi bagă nasul peste tot.

Natura noastră este din capul locului un fenomen de o imensă complexitate; iar complexitatea sa creşte nestăvilit în timpul vieţii noastre. Natura noastră (mai puteţi s-o numiţi şi fire, sau caracter) este cel apropiat prieten al noastru, dar şi cel mai aprig judecător. Este sprijinul noastru în momente de restrişte, dar şi complotistul perfid care lucrează în umbră pentru a ne pune piedici pe drumul vieţii.

Putem evita multe în viaţa noastră: prietenii, iubiri, căsătorii, preocupări, slujbe, afaceri, activităţi, idei, constrângeri, oportunităţi. Dar nu putem evita propria noastră natură! Şi atunci, ce facem? Din păcate, bombardaţi fiind de o imensitate de presiuni culturale, cu atât mai intense cu cât creşte intricarea stimulilor care sosesc din toate părţile, oamenii contemporani nouă săvârşesc marea greşeală de a se declara nemulţumiţi de propria lor natură, încercând pe urmă să o schimbe.

„Schimbarea” naturii umane este una dintre cele mai puternice himere care populează, şi parcă tot mai mult, spiritul uman. În definitiv, ce urmăresc toate religiile, dacă nu schimbarea naturii umane, adică adăugarea unor caracteristici şi eliminarea altora? Ce urmăreşte pletora de scrieri atrăgătoare, izvodite de adevăraţi specialişti în păcăleală, care încearcă să vă convingă că puteţi fi altfel (mai pricepuţi, mai deştepţi, mai frumoşi, etc.) chiar decât nu vă simţiţi nicidecum în stare?

Formula standard care pune capăt relaţiilor în ziua de azi sună cam aşa: „El/ea s-a schimbat. Nu mai este persoana de care m-am îndrăgostit.” Fals, fals, de trei ori fals. Nu sunt decât două faţete, intim conectate, ale naturii unice a respectivei persoane. La început, era un om îmbătat de ambrozia îndrăgostelii; în cea de-a doua ipostază, este acelaşi om, plictisit de corvezile vieţii de cuplu...

Poate vi s-a întâmplat deja. Dacă nu, nu săriţi în sus de bucurie; urmează să vi se întâmple. Fiecare om este o constelaţie unică a celor 16 specializări. O constelaţie vie, care-şi schimbă fără încetare configuraţia. Un univers întreg, aflat în permanentă mişcare. Iar ceea ce noi numim simplu „eu” nu este nimic altceva decât acest univers. Înainte de a fi academicieni, scriitori, muzicieni, politicieni, truditori pe câmpuri, manelişti sau conţopişti, şi mai presus decât toate acestea, suntem fiinţe unice, înzestrate cu o natură unică, şi pe care nu avem dreptul, şi nici măcar interesul, să o contestăm sau s-o schimbăm.

Natura voastră este inevitabilă. Învăţaţi să trăiţi cu ea.

DESPRE INTELEPCIUNE (I)

„Întoarce carul! Nu este timp de plimbări

de plăcere! Cum poate lumea să nu acorde

nici o atenţie sfârşitului care a fost stabilit

pentru toţi, când ştie că distrugerea sa este

iminentă?”

(Prinţul Siddhartha, la primul contact cu 

imaginea bolii şi bătrâneţii)

Istoria nu consemnează care a fost momentul exact al trezirii din toropeala opulenţei a celui care va deveni Buddha, artizan al Trezirii şi Salvator al sufletelor.

Asemenea lui, avem fiecare dintre noi un moment al trezirii. Nu există fiinţă omenească care să nu aibă la un anumit moment al vieţii revelaţia propriului destin, poate chiar revelaţia destinului întregii umanităţi. Iar în această revelaţie, imaginea sfârşitului inevitabil este detaliul de prim plan.

Este înţelept acela care ştie cum să trateze evenimentele inevitabile din viaţa lui.

Dar nu vă voi vorbi aici despre resemnare, acceptare placidă sau supunere. Nici măcar despre fatalism, boală fără leac a sufletului omenesc („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”…). Cu aceasta se ocupă toate religiile care au înflorit pe suprafaţa planetei în ultimele două milenii. O evoluţie interesantă, de altfel, căci faza magică care a precedat marile religii instituţionalizate era de maximă implicare în viaţa omului, orientată mai degrabă spre influenţarea mediului decât spre supunere umilă şi servilă.

Am înţeles acum pentru ce nu am putut niciodată înghiţi religiile: fiindcă pur şi simplu eu nu pot accepta supunerea şi resemnarea. Dacă la vârsta de 5 ani am putut refuza categoric să mai frecventez biserica la care bunicul meu mă ducea aproape cu de-a sila în fiecare duminică dimineaţa, mai greu a  fost cu comunismul pe care l-am suportat timp de patru decenii, şi care din punct de vedere doctrinar era la fel de inflexibil precum marile religii în momentele de maximă înflorire.

            Trebuie neapărat să vă vorbesc despre cum văd acum felul în care noi ar trebui să întâmpinăm lucrurile inevitabile din viaţa noastră.

Din punct de vedere emoţional, lucrurile sunt extrem de simple: am vrea ca lucrurile plăcute pe care ni le dorim să fie inevitabile, deci să se producă negreşit, în timp ce lucrurile neplăcute să fie pur şi simplu imposibile.

Veştile sunt proaste: destinul nu ţine seama de preferinţele noastre. Mai mult chiar, înţelepciunea populară ne oferă un indiciu tulburător: „De ce ţi-e teamă nu scapi!” Tălmăcind această zicală, trebuie să înţelegem că inteligenţa noastră practică ne permite să simţim pericolele chiar înainte de a fi iminente. Situaţia a fost demult cunoscută: toată substanţa tragediilor antice constă în anticiparea evenimentelor inevitabile, iar măreţia personajelor decurge din modul în care dau piept cu aceste evenimente.

Ce facem noi când suntem confruntaţi cu evenimente inevitabile? Reacţia noastră este de obicei aidoma ca a animalelor prinse în capcană: spaimă, teroare, zbatere disperată. Nu am să uit niciodată emoţia profundă, şi umilul regret, pe care mi le-au produs moartea nedorită a unui piţigoi pe care l-am capturat în pădure. Deşi aveam cele mai bune intenţii legate de gingaşa zburătoare (colivie aurită, seminţe alese ş.a.m.d.) ea s-a zbătut până a murit!

În mod ciudat (nepractic, adică), noi avem tendinţa de a face eroi din cei care se zbat şi mor pentru noi.Ce facem noi după ce aceştia şi-au dat viaţa? Ne întoarcem la vieţile noastre năpădite de spaime, îndoieli, zbateri, lamentări şi laşităţi. Şi suntem atât de ridicoli şi de jalnici fiindcă nu ştim cum să tratăm acele lucruri, foarte puţine la număr, care sunt inevitabile.

Primul dintre ele, şi cel mai evident inevitabil, este moartea. Principala noastră spaimă, care ne bântuie zeci de ani, de când aflăm că moartea există şi până când se înfiinţează în coasă şi oase pe pragul nostru. Ce atitudine să adoptăm deci faţă de acest inexorabil sfârşit? Una dintre soluţii a fost mereu „atitudinea filosofică”, adică îngrămădirea de argumente care să ne permită s-o privim cu detaşare („…atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi nu mai suntem” Epicur, Scrisoare către Meneceu). O altă soluţie, care a devenit o adevărată industrie planetară, este aserţiunea că mai avem o viaţă după moarte, veşnică de această dată, sau că actuala noastră viaţă nu este decât una, oarecare, dintr-un lung, lung şir de reîncarnări.

Ce convenabil! Păi atunci, cei care cred astfel pentru ce se mai tem de moarte? Pentru ce îşi construiesc morminte pompoase şi cavouri impunătoare? Pentru ce se înconjoară cu bogăţii şi faimă, încercând să-şi cumpere o iluzorie nemurire? De ce nu mă lasă pe mine să mă tem, eu care nu cred în astfel de gogoriţe, eu care doresc ca această viaţă să fie viaţa mea veşnică, şi care doresc ca mântuirea (adică eliberarea de temeri şi suferinţe) s-o obţin aici şi acum, nu într-o ipotetică viaţă viitoare?!

Hai să fim serioşi, şi să învăţăm să trăim cu adevărat. Aici şi acum, în această viaţă.

DEPARTE DE LUMEA DEZLANTUITA

O cercetare ştiinţifică desfăşurată la facultatea de medicină din Mannheim (Germania), condusă de profesorul Andreas Meyer-Lindenberg, a adus argumente ştiinţifice pentru un adevăr pe care îl ştiam cu toţii: aglomerarea umană, poluarea asociată, îmbulzeala şi stresul –adică, într-un cuvânt, mediul citadin- ne înnebunesc. Şi nu vorbim aici despre un oarecare fenomen izolat; statisticile ONU ne arată că în 1950 orăşenii reprezentau 29,1% din populaţia planetei (şi Mircea, Radu, Luţu, Andranic, Iozsi, Laci – vă mai amintiţi ce linişte deplină domnea în Gherla noastră natală?), în timp ce azi sunt peste 50%, urmând probabil să fie peste 70%  care vom viermui prin oraşe în anul 2050.

Acelaşi adevăr îl cunoştea şi Thomas Hardy. Romanul său, care dă titlul acestei postări, are un titlu mult mai sugestiv decât modul în care a fost tradus în limba noastră: Far From the Madding Crowd. Adică „Departe de îmbulzeala care te înnebuneşte”. Nebunie la modul cel mai concret: cercetările savanţilor germani arată că la persoanele care au crescut şi trăiesc în oraşe legătura funcţională dintre formaţiunile cerebrale numite amigdala şi cortex cingular anterior funcţionează defectuos, întocmai precum în acea oribilă afecţiune psihică numită schizofrenie.

Trăim cu toţii, mai nou, într-o lume mai mult sau mai puţin schizoidă. Ce este tulburător? Faptul că această schizofrenie existenţială este asociată, prin cercetări ştiinţifice, chiar mediului citadin. Cel care este însăşi personificarea civilizaţiei, bunăstării, progresului, securităţii, bogăţiei culturale (Londra, megalopolis de prim rang, se mândreşte cu vânzarea a 70% din biletele pentru spectacole din întregul Regat Unit), etc. etc. Hoarde întregi de ţărani de pe întreaga planetă nu au alt vis decât să trăiască, într-o iluzorie fericire, între patru pereţi de beton (la o adică, bune sunt şi tabla sau cartonul...), închipuindu-şi că astfel îşi vor vedea rezolvate toate problemele seculare. Dar traiul în înghesuială (cozile la metroul din Beijing durează şi o oră şi jumătate!), în stres, în poluare, în gălăgie neîntreruptă, duc la aceste urmări neurologice cu efecte devastatoare pentru psihicul uman.

După ce am aşezat pe masa patinată din chioşcul japonez revista din care am citit aceste tulburătoare rânduri, am privit în jur. Clematisul şi caprifoiul îţi scuturau ultimele flori văratice, iar iedera care trebuia să păzească chioşcul îşi ridica primele viţe mai zdravene. Tamarisul îşi întindea crenguţele fine, care păreau să se piardă în albastrul cerului. Dincolo de el, Pinus mugus se lupta cu volbura care se încăpăţâna să i se caţere pe ramurile viguroase, dar scurte. Pe gardul din vecini câteva coţofene se certau zgomotos, iar din înaltul cerului de auzeau ţipetele ascuţite a doi şoimi care-şi cătau prada din tării. Cu capul galeş aşezat pe grinda de temelie a chioşcului, Cola –cockeriţa neagră ca tăciunele- mă privea cu iubire şi dăruire.

Nici o vorbă omenească; nici una dintre pârâiturile, zdrăngănelile, şuierăturile şi hârşâiturile cu care se însoţeşte orice prezenţă umană. Nici măcar manele. Populare- nici vorbă. Muzică clasică- nici atât. Doar templul naturii sfânt- cei care-l îndrăgesc pe Lucian Blaga înţeleg ce vreau să spun.

(Când scriu aceste rânduri, la ceas tihnit de seară, nu-mi pătrund pe geamul larg deschis decât lătratul galeş al câinilor şi ţipătul ascuţit al cucuvelelor, pe fundalul cântului monoton al poporului broştesc aciuit prin bălţi...)

Şi atunci, în miezul însorit al zilei, am făcut ceva pentru voi, orăşeni care nu mai ştiţi ce este liniştea: am luat în mână aparatul foto, i-am pus cel mai performant obiectiv, şi am pornit în căutarea detaliilor (detalii ignorate...) care alcătuiesc acest paradis în care schizofrenia se usucă precum un vampir întârziat surprins de lumina soarelui.

A fost simplu... pentru câteva minute, am privit prin obiectivul foto, DOAR ÎN PREAJMA CASEI MELE, şi am mângâiat butonul declanşatorului... şi am mai adăugat câteva fotografii făcute aseară, cu un apus de soare cum văd adesea în Sopor... şi a fost gata albumul!

Un album despre o lume în care îmi este drag să vă invit. Îl aveţi alăturat, rulează ca o expunere de diapozitive. Cu un dublu clic, accesaţi albumul în Picasa.

Fiţi bineveniţi în lumea Soporului. Oficial, este în Cluj. Dar este o lume care nu împinge spre schizofrenie. Este o lume în care mai poţi simţi acele împrejurări care ne-au întemeiat ca oameni; o lume care nu te sfâşie, ci te întregeşte.

FIECARE ESTE UN DIRIJOR

Am ajuns şi eu, dintr-o întâmplare (fericită?nefericită?...mai vedem...) să frunzăresc vestitele "Profeţii de la Celestine" de James Redfield. Intriga e slăbuţă, mai ales prin previzibilitatea ei; într-un roman în care se vorbeşte obsesiv despre rolul coincidenţelor în viaţa omului, totul pare a fi rodul unor întâmplări fericite, care duc eroul către un final previzibil.

Dar nu despre neîmplinirile acestei scrieri vreau să vorbesc, ci despre o clasificare a caracterelor umane care mi-a produs o adâncă zguduire. Conform viziunii lui Redfield, oamenii au roluri în ceea ce el numeşte "teatrul de control", adică ansamblul de proceduri comportamentale prin care căpătăm control şi putere asupra celorlalţi. Iar cele patru roluri sunt următoarele: intimidatorul, interogatorul, distantul şi bietul-de-mine. Nu voi intra aici în detalii, fiindcă este extrem de clar ce înseamnă fiecare din cele patru categorii.

Ceea ce m-a şocat este faptul că Redfield a uitat complet categoria care mă cuprinde pe mine: cuceritorul. Adică cel care se hrăneşte nu din agresarea celorlalţi, şi nu din sâcâirea, îndepărtarea sau culpabilizarea lor, ci din apropierea lor în jurul unor idealuri şi bucurii comune.

Imaginea care se potriveşte cel mai bine  acestui coroloar al caracterului meu este cea care mi-a bântuit copilăria: eu pe podium, conducând cu aplomb şi talent o uriaşă orchestră simfonică. Dar nu pentru a mă simţi puternic dominând atâţia oameni din faţa mea cu vîrful ascuţit al baghetei dirijorale, ci pentru a încânta, înălţa şi fermeca –deci, pentru a cuceri- sufletele celor din spatele meu...

Vă propun să învăţaţi ceva din această parabolă a dirijorului: şi anume, că putem să ni-i apropiem pe oameni şi pe alte căi decât cele întemeiate pe jocul puterii sau pe echilibrul fragil al sentimentelor apăsătoare. De fapt, în acest fel putem doar să-i supunem pe oameni, să-i dominăm până când ei ne vor părăsi, ne vor trăda sau ne vor dărâma cu de-a sila de pe piedestalul pe care am încercat să ne căţărăm călcând fără milă pe umerii lor.

Adevărata apropiere, cea care traversează opreliştile şi rezistă trecerii anilor, nu se poate realiza decât atunci când facem pentru oameni ceva care le aduce plăcere, mulţumire sau încântare. Decât atunci când ne dăm cu graţie la o parte din calea lor, şi ne bucurăm să le contemplăm revenirea. Decât atunci când îi îndrumăm subtil în strădania lor, şi pe urmă ne retragem pentru a nu le strica satisfacţia că ei au putut realiza acele lucruri prin ei înşişi.

Înţeleptul este ca un dirijor care, prin prezenţa sa, caută să farmece şi să cucerească publicul, fără nici o părtinire; dar şi care, în orchestra sa, încearcă să aducă mulţumire şi împlinire până şi celui mai neînsemnat toboşar. Fiindcă, să luăm aminte: în orice moment al vieţii noastre avem un public în spate, dar şi o orchestră sub baghetă.