1000 DE GANDURI BUNE

Şi uite-aşa, aproape fără să ne dăm seama, au trecut 4 luni, şi în ăst timp am primit de aproape 1000 de ori vizita voastră (spun “aproape” fiindcă, deşi contorul a trecut deja de 1000, câteva dintre vizite mi-au aparţinut chiar mie, dornic de-a afla dacă blogul funcţionează fără greş).

Asta înseamnă că am băut împreună 1000 de ceaiuri, consumând 200 de litri de apă curată de izvor şi 2 kilograme de ceai din cel mai bun. Vizitele voastre m-au onorat şi mi-au produs o mare bucurie; o bucurie cu atât mai preţioasă cu cât trăim vremuri în care ecranele sunt tot mai apropiate, dar inimile tot mai îndepărtate…

Vă consider, deşi majoritatea aţi ales să rămâneţi anonimi, prieteni adevăraţi. Şi pentru aceasta aş dori să împărtăşesc cu voi un dar care ne soseşte de dincolo de nefiinţă.

După cum ştiţi Adiela, care a fost fiica, prietena şi Maestra mea, ne-a părăsit în urmă cu aproape 2 ani şi jumătate. În 28 septembrie ea ar fi împlinit 34 de ani, o vârstă la care, de obicei, orice împlinire ţi se pare posibilă, şi nici un rău nu ţi se pare posibil…

Zilele trecute, “răsfoind” nişte fişiere mai vechi, am descoperit o scriere a ei, destinată apariţiei într-o revistă care demult nu mai există. Nu ştiam de existenţa acestui text, dar l-am găsit cuminte aşezat în folderul cu “Articole”, aşa cum obişnuia să procedeze spiritul ei, strălucitor şi ordonat în acelaşi timp.

După cum puteţi bănui, este vorba despre dilemele omului contemporan, şi despre importanţa Tai Chi-ului în viaţa noastră. Va las să citiţi, iar pe urmă priviţi pozele de alături. O veţi vedea pe Adiela vie, puternică dar echilibrată, caldă şi omenoasă, spirituală şi măiastră, şi veţi putea pătrunde o fărâmă din miracolul existenţei unui om care dorea “să se iscălească pe tâmpla eternităţii”.

Suprema simplitate şi eficienţă

Poate fi interesant să ne gândim puţin la modul diferit în care captăm şi abordăm două concepte, extrem de clasice, precum "credinţă" şi "încredere". Aparent, cele două manifestari sunt puternic corelate. S-ar zice că avem încredere în acele realităţi în care ne-am pus credinţa. Aşa a fost, însa odată cu "evoluţia" tehnologică a umanităţii, parteneriatul dintre cele două concepte a prins să "involueze".

Dacă privim înapoi, în timp, observăm cum credinţa apare în noi, spontan, relativ la nişte realităţi foarte simple şi destul de nepalpabile, cum ar fi divinitatea, sinele, iubirea, absolutul, spiritul, sentimentul etc. Credem în toate acestea aproape de la bun început, fără să verificăm de o mie de ori, fără să punem prea multe întrebări, credem pe simplul motiv că alţii înaintea noastră au crezut şi au vorbit despre ele, ca despre un dat gata existent pe care nu am avut decât să-l preluăm, să-l simţim şi să-l susţinem. Poate, uneori, ajungem să punem la îndoială obiectul credinţei noastre. Însă, renunţând la el, ne întoarcem către altul, la fel de eteric, simplu şi direct. Ne putem întreba: dacă toate obiectele credinţelor noastre sunt atât de simple, oare simplitatea este unul dintre ele?

Să privim acum maniera în care încrederea încolţeşte şi creşte în sufletele sau minţile noastre. De cele mai multe ori este nevoie de o reţea complicată de deducţii, întrebări iscoditoare şi răspunsuri mulţumitoare, de corelaţii şi asemănări, etichetări şi asigurări şi alte asemenea procese care ţin mai curând de mintea noastră decât de sufletul nostru. La un moment dat, îngheţăm "procesul" (manifestarea unui om, eficienţa unei atitudini, utilitatea a orice) care se manifestă în faţa noastră într-un instantaneu şi decidem că avem încredere în el. Ne pare că am adunat destule date pentru asta. Dar imediat ce, de pildă, manifestarea acelui om se abate de la coordonatele instantaneului (creat de noi, la urma urmei), "ne simtim trădaţi" şi "ne pierdem încrederea în el".

Nu am ştiut că orice om şi orice realitate a lumii înconjurătoare este un proces în continuă desfăşurare şi transformare - nu este o entitate fixă sau eternă. Putem constata vremelnicia în şi nu mai departe de propria noastra persoană. Şi totuşi, dorim ca tot restul să nu fie supus ei. Neaşteptat, tocmai în perpetua transformare a noastră şi a lumii stă ascunsă cea mai desavârşita simplitate. Este simplitatea unei ape curgatoare, care, chiar dacă este mereu alta sub ochii noştri, nu înceteaza vreodată sa fie ceea ce este: apă. Sau simplitatea unui cer albastru traversat de norişorii purtaţi de vânt, care, chiar dacă ni se înfăţişeaza mereu altfel, este tot cer, norişori şi vânt. Sau simplitatea fumului care se înalţă dintr-un beţişor parfumat: în oricâte forme s-ar undui şi învălătuci, pentru a dispărea din vederea noastră mai apoi, el rămâne ceea ce este: fum. La fel este, în esenţa ei, şi fiinţa umană: simplă, frumoasă şi directă. Când ne-am obişnuit să gândim atât de complicat şi să avem încredere doar în lucrurile complicate (la care le mai spunem, cu importanţă, "complexe")? Căutăm compania oamenilor "sofisticaţi" şi vrem să fim şi noi aşa, deoarece credem că devenim mai speciali astfel. Căutăm aparatura cea mai "sofisticată", care aproape că face orice pentru noi, deoarece credem că obţinem mai multă comoditate şi eficienţă. Şi căutăm medicamentele cele mai "complexe", căci credem că, cu cât sunt mai procesate chimic, cu atât mai mari minuni vor face pentru sănătatea noastră. Dar să ne gândim câte complicaţii şi complexe ne creează toate aceste lucuri complicate şi complexe. Este cazul omului care doreşte să-şi renoveze casa, spre a fi funcţională şi mai ales frumoasă, şi care, după un timp, se plânge că "s-a săturat să stea în şantier", ca şi cum cineva l-ar fi obligat să facă asta.

În "Etica noului mileniu", Dalai Lama spune că esenţa acţiunilor tuturor oamenilor este căutarea liniştii şi fericirii. Problema apare atunci când confundăm calea cu scopul. De pildă, când am început să câştigăm bani, îi doream pentru a ne asigura securitatea, hrana, independenţa şi posibilitatea de a ne împlini visele. În cazul multora, se întâmplă că goana după bani a devenit, pe nesimţite, fix factorul care le tulbură şi anihilează securitatea, se hrănesc deficitar, devin dependenţi iar visele au zburat demult. Unii îi numesc pe aceştia "oameni realizaţi" şi alţii îi numesc "oameni chinuiţi". Problema nu e banul, nu casa renovată, nu haina frumoasă - nu ele ne tulbură liniştea şi fericirea. Ci lipsa echilibrului dintre ce suntem sau ne dorim şi ceea ce facem sau dorim.

Ce legătură există între toată această "dizertaţie" şi practica artelor marţiale sau nonmarţiale chinezeşti, cum ar fi Tai Chi-ul? În contextul actual, Tai Chi-ul poate fi văzut ca o scurtătură, o cale directă între noi ca manifestare şi noi ca esenţă. Un cadru sigur în care suntem invitaţi să experimentăm simplitatea şi liniştea, dincolo de complexitatea şi diversitatea formelor de exprimare. La început ne străduim să învăţăm mişcările şi avem o mulţime de nelămuriri; la scurt timp după, le executăm fascinaţi şi furaţi de frumuseţea lor şi de senzaţiile unice pe care ni le provoacă - apoi, descoperim că frumuseţea, simplitatea, liniştea şi armonia resimţite nu vin din mişcările în sine, ci tocmai din miezul fiinţei noastre, din interiorul sufletului nostru. Si, odată plenar redescoperite, nu le vom mai pierde niciodată, indiferent de situaţia în care ne vom afla. Iar a fi în armonie cu noi înşine reprezintă suprema simplitate şi eficienţă a fiinţei umane. Pe calea Tai Chi-ului sau pe orice altă cale, de ce să nu începem chiar de azi această minunată călătorie a redescoperirii?

Şerban Adina – preşedintele Clubului Sportiv Ming Dao Cluj

DESPRE INTELEPCIUNE (II) INEVITABILUL DIN NOI SI MAI PRESUS DE NOI

Pentru a trăi cu adevărat, trebuie să începem prin a recunoaşte care sunt evenimentele inevitabile. Am vorbit deja despre moarte- dar aceasta nu este decât întruchiparea inevitabilităţii prin excelenţă. Cum spune un sofism simpatic: „Viaţa este o boală cu mortalitate de 100%”. Restul evenimentelor inevitabile ne scapă în majoritatea situaţiilor, producându-ne mirare, şi chiar teroare, atunci când ele se produc.

E simplu să percepi inevitabilitatea atunci când eşti foarte strict specializat. Războinicii, de exemplu; avem nenumărate exemple de conducători de oşti care ştiau din capul locului că înfrângerea este inevitabilă, iar măreţia destinului lor s-a împlinit atunci când au luptat până la capăt, acoperindu-se de glorie.  Cei 300 de spartani conduşi de regele Leonida care au murit până la ultimul în bătălia de la Termopile  ştiau precis ce-i aşteptă, doar pentru aceea au ars în urma lor podul care le-ar fi permis să se retragă din faţa armatelor persane de sute de ori mai numeroase…

            Ca în tragediile antice, ce mai! Vreţi şi un exemplu mai paşnic? Atunci când dentistul ne anunţă că urmează să „pierdem” un dinte, procesul este de regulă inevitabil.

Ce este inevitabil, deci? Păi, să v-o spun p-aia dreaptă: inevitabilă este acţiunea legilor sofiologiei. Acestea sunt legile care ne-au născut, căci au purces la treabă din însăşi prima clipă de existenţă a Universului.

Cu alte cuvinte, invitabilă este acţiunea legii specializării. Suntem nevoiţi să trăim într-o lume în care această lege este atotputernică; peste tot unde ne uităm în jurul nostru nu vedem decât indivizi şi comunităţi umane specializate; dacă vrem să înţelegem această imensă diversitate de forme diferite în care există oamenii şi comunităţile lor trebuie neapărat să avem studii de antropologie şi etnologie. Dar voi sunteţi oameni obişnuiţi, nu savanţi îndopaţi cu ştiinţă. Obiectivul vieţii voastre nu este analiza vieţii celorlalţi, ci trăirea propriei vieţi. Pentru aceasta, trebuie să înţelegeţi că cel mai inevitabil lucru care vi se va întâmpla este acţiunea legii specializării.

Adică, la specializarea structurală cu care v-a înzestrat evoluţia biologică (bagajul vostru genetic) trebuie să se adauge specializarea funcţională (relaţia pe care o aveţi cu mediul în care vă desfăşuraţi existenţa). Orice aţi dori sau oricum v-aţi tortura, nu veţi putea exista dacă nu vă raportaţi la (sau delimita de) aceste două esenţiale repere ale existenţei voastre.

Şi aici dăm peste primul lucru inevitabil din viaţa noastră: propria noastră natură. După cum ne învaţă aceeaşi inepuizabilă înţelepciune populară: „Năravul din fire n-are lecuire”. Cândva prevala ideea că la naştere copilul este un fel de „foaie nescrisă”, un recipient gol în care se pune câte ceva de-abia după ce începe instruirea, adică pe la 7-8 ani. A fost nevoie de vocile unora precum Pestalozzi (pedagog, 1746-1827), C.G. Jung (psihiatru, 1875-1961) sau Piaget (filosof, 1896-1980) pentru a înţelege că fiinţa umană aflată la începuturi este un fenomen mult mai complex decât un simplu animăluţ care zburdă, face gălăgie şi-şi bagă nasul peste tot.

Natura noastră este din capul locului un fenomen de o imensă complexitate; iar complexitatea sa creşte nestăvilit în timpul vieţii noastre. Natura noastră (mai puteţi s-o numiţi şi fire, sau caracter) este cel apropiat prieten al noastru, dar şi cel mai aprig judecător. Este sprijinul noastru în momente de restrişte, dar şi complotistul perfid care lucrează în umbră pentru a ne pune piedici pe drumul vieţii.

Putem evita multe în viaţa noastră: prietenii, iubiri, căsătorii, preocupări, slujbe, afaceri, activităţi, idei, constrângeri, oportunităţi. Dar nu putem evita propria noastră natură! Şi atunci, ce facem? Din păcate, bombardaţi fiind de o imensitate de presiuni culturale, cu atât mai intense cu cât creşte intricarea stimulilor care sosesc din toate părţile, oamenii contemporani nouă săvârşesc marea greşeală de a se declara nemulţumiţi de propria lor natură, încercând pe urmă să o schimbe.

„Schimbarea” naturii umane este una dintre cele mai puternice himere care populează, şi parcă tot mai mult, spiritul uman. În definitiv, ce urmăresc toate religiile, dacă nu schimbarea naturii umane, adică adăugarea unor caracteristici şi eliminarea altora? Ce urmăreşte pletora de scrieri atrăgătoare, izvodite de adevăraţi specialişti în păcăleală, care încearcă să vă convingă că puteţi fi altfel (mai pricepuţi, mai deştepţi, mai frumoşi, etc.) chiar decât nu vă simţiţi nicidecum în stare?

Formula standard care pune capăt relaţiilor în ziua de azi sună cam aşa: „El/ea s-a schimbat. Nu mai este persoana de care m-am îndrăgostit.” Fals, fals, de trei ori fals. Nu sunt decât două faţete, intim conectate, ale naturii unice a respectivei persoane. La început, era un om îmbătat de ambrozia îndrăgostelii; în cea de-a doua ipostază, este acelaşi om, plictisit de corvezile vieţii de cuplu...

Poate vi s-a întâmplat deja. Dacă nu, nu săriţi în sus de bucurie; urmează să vi se întâmple. Fiecare om este o constelaţie unică a celor 16 specializări. O constelaţie vie, care-şi schimbă fără încetare configuraţia. Un univers întreg, aflat în permanentă mişcare. Iar ceea ce noi numim simplu „eu” nu este nimic altceva decât acest univers. Înainte de a fi academicieni, scriitori, muzicieni, politicieni, truditori pe câmpuri, manelişti sau conţopişti, şi mai presus decât toate acestea, suntem fiinţe unice, înzestrate cu o natură unică, şi pe care nu avem dreptul, şi nici măcar interesul, să o contestăm sau s-o schimbăm.

Natura voastră este inevitabilă. Învăţaţi să trăiţi cu ea.

DESPRE INTELEPCIUNE (I)

„Întoarce carul! Nu este timp de plimbări

de plăcere! Cum poate lumea să nu acorde

nici o atenţie sfârşitului care a fost stabilit

pentru toţi, când ştie că distrugerea sa este

iminentă?”

(Prinţul Siddhartha, la primul contact cu 

imaginea bolii şi bătrâneţii)

Istoria nu consemnează care a fost momentul exact al trezirii din toropeala opulenţei a celui care va deveni Buddha, artizan al Trezirii şi Salvator al sufletelor.

Asemenea lui, avem fiecare dintre noi un moment al trezirii. Nu există fiinţă omenească care să nu aibă la un anumit moment al vieţii revelaţia propriului destin, poate chiar revelaţia destinului întregii umanităţi. Iar în această revelaţie, imaginea sfârşitului inevitabil este detaliul de prim plan.

Este înţelept acela care ştie cum să trateze evenimentele inevitabile din viaţa lui.

Dar nu vă voi vorbi aici despre resemnare, acceptare placidă sau supunere. Nici măcar despre fatalism, boală fără leac a sufletului omenesc („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”…). Cu aceasta se ocupă toate religiile care au înflorit pe suprafaţa planetei în ultimele două milenii. O evoluţie interesantă, de altfel, căci faza magică care a precedat marile religii instituţionalizate era de maximă implicare în viaţa omului, orientată mai degrabă spre influenţarea mediului decât spre supunere umilă şi servilă.

Am înţeles acum pentru ce nu am putut niciodată înghiţi religiile: fiindcă pur şi simplu eu nu pot accepta supunerea şi resemnarea. Dacă la vârsta de 5 ani am putut refuza categoric să mai frecventez biserica la care bunicul meu mă ducea aproape cu de-a sila în fiecare duminică dimineaţa, mai greu a  fost cu comunismul pe care l-am suportat timp de patru decenii, şi care din punct de vedere doctrinar era la fel de inflexibil precum marile religii în momentele de maximă înflorire.

            Trebuie neapărat să vă vorbesc despre cum văd acum felul în care noi ar trebui să întâmpinăm lucrurile inevitabile din viaţa noastră.

Din punct de vedere emoţional, lucrurile sunt extrem de simple: am vrea ca lucrurile plăcute pe care ni le dorim să fie inevitabile, deci să se producă negreşit, în timp ce lucrurile neplăcute să fie pur şi simplu imposibile.

Veştile sunt proaste: destinul nu ţine seama de preferinţele noastre. Mai mult chiar, înţelepciunea populară ne oferă un indiciu tulburător: „De ce ţi-e teamă nu scapi!” Tălmăcind această zicală, trebuie să înţelegem că inteligenţa noastră practică ne permite să simţim pericolele chiar înainte de a fi iminente. Situaţia a fost demult cunoscută: toată substanţa tragediilor antice constă în anticiparea evenimentelor inevitabile, iar măreţia personajelor decurge din modul în care dau piept cu aceste evenimente.

Ce facem noi când suntem confruntaţi cu evenimente inevitabile? Reacţia noastră este de obicei aidoma ca a animalelor prinse în capcană: spaimă, teroare, zbatere disperată. Nu am să uit niciodată emoţia profundă, şi umilul regret, pe care mi le-au produs moartea nedorită a unui piţigoi pe care l-am capturat în pădure. Deşi aveam cele mai bune intenţii legate de gingaşa zburătoare (colivie aurită, seminţe alese ş.a.m.d.) ea s-a zbătut până a murit!

În mod ciudat (nepractic, adică), noi avem tendinţa de a face eroi din cei care se zbat şi mor pentru noi.Ce facem noi după ce aceştia şi-au dat viaţa? Ne întoarcem la vieţile noastre năpădite de spaime, îndoieli, zbateri, lamentări şi laşităţi. Şi suntem atât de ridicoli şi de jalnici fiindcă nu ştim cum să tratăm acele lucruri, foarte puţine la număr, care sunt inevitabile.

Primul dintre ele, şi cel mai evident inevitabil, este moartea. Principala noastră spaimă, care ne bântuie zeci de ani, de când aflăm că moartea există şi până când se înfiinţează în coasă şi oase pe pragul nostru. Ce atitudine să adoptăm deci faţă de acest inexorabil sfârşit? Una dintre soluţii a fost mereu „atitudinea filosofică”, adică îngrămădirea de argumente care să ne permită s-o privim cu detaşare („…atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi nu mai suntem” Epicur, Scrisoare către Meneceu). O altă soluţie, care a devenit o adevărată industrie planetară, este aserţiunea că mai avem o viaţă după moarte, veşnică de această dată, sau că actuala noastră viaţă nu este decât una, oarecare, dintr-un lung, lung şir de reîncarnări.

Ce convenabil! Păi atunci, cei care cred astfel pentru ce se mai tem de moarte? Pentru ce îşi construiesc morminte pompoase şi cavouri impunătoare? Pentru ce se înconjoară cu bogăţii şi faimă, încercând să-şi cumpere o iluzorie nemurire? De ce nu mă lasă pe mine să mă tem, eu care nu cred în astfel de gogoriţe, eu care doresc ca această viaţă să fie viaţa mea veşnică, şi care doresc ca mântuirea (adică eliberarea de temeri şi suferinţe) s-o obţin aici şi acum, nu într-o ipotetică viaţă viitoare?!

Hai să fim serioşi, şi să învăţăm să trăim cu adevărat. Aici şi acum, în această viaţă.

DEPARTE DE LUMEA DEZLANTUITA

O cercetare ştiinţifică desfăşurată la facultatea de medicină din Mannheim (Germania), condusă de profesorul Andreas Meyer-Lindenberg, a adus argumente ştiinţifice pentru un adevăr pe care îl ştiam cu toţii: aglomerarea umană, poluarea asociată, îmbulzeala şi stresul –adică, într-un cuvânt, mediul citadin- ne înnebunesc. Şi nu vorbim aici despre un oarecare fenomen izolat; statisticile ONU ne arată că în 1950 orăşenii reprezentau 29,1% din populaţia planetei (şi Mircea, Radu, Luţu, Andranic, Iozsi, Laci – vă mai amintiţi ce linişte deplină domnea în Gherla noastră natală?), în timp ce azi sunt peste 50%, urmând probabil să fie peste 70%  care vom viermui prin oraşe în anul 2050.

Acelaşi adevăr îl cunoştea şi Thomas Hardy. Romanul său, care dă titlul acestei postări, are un titlu mult mai sugestiv decât modul în care a fost tradus în limba noastră: Far From the Madding Crowd. Adică „Departe de îmbulzeala care te înnebuneşte”. Nebunie la modul cel mai concret: cercetările savanţilor germani arată că la persoanele care au crescut şi trăiesc în oraşe legătura funcţională dintre formaţiunile cerebrale numite amigdala şi cortex cingular anterior funcţionează defectuos, întocmai precum în acea oribilă afecţiune psihică numită schizofrenie.

Trăim cu toţii, mai nou, într-o lume mai mult sau mai puţin schizoidă. Ce este tulburător? Faptul că această schizofrenie existenţială este asociată, prin cercetări ştiinţifice, chiar mediului citadin. Cel care este însăşi personificarea civilizaţiei, bunăstării, progresului, securităţii, bogăţiei culturale (Londra, megalopolis de prim rang, se mândreşte cu vânzarea a 70% din biletele pentru spectacole din întregul Regat Unit), etc. etc. Hoarde întregi de ţărani de pe întreaga planetă nu au alt vis decât să trăiască, într-o iluzorie fericire, între patru pereţi de beton (la o adică, bune sunt şi tabla sau cartonul...), închipuindu-şi că astfel îşi vor vedea rezolvate toate problemele seculare. Dar traiul în înghesuială (cozile la metroul din Beijing durează şi o oră şi jumătate!), în stres, în poluare, în gălăgie neîntreruptă, duc la aceste urmări neurologice cu efecte devastatoare pentru psihicul uman.

După ce am aşezat pe masa patinată din chioşcul japonez revista din care am citit aceste tulburătoare rânduri, am privit în jur. Clematisul şi caprifoiul îţi scuturau ultimele flori văratice, iar iedera care trebuia să păzească chioşcul îşi ridica primele viţe mai zdravene. Tamarisul îşi întindea crenguţele fine, care păreau să se piardă în albastrul cerului. Dincolo de el, Pinus mugus se lupta cu volbura care se încăpăţâna să i se caţere pe ramurile viguroase, dar scurte. Pe gardul din vecini câteva coţofene se certau zgomotos, iar din înaltul cerului de auzeau ţipetele ascuţite a doi şoimi care-şi cătau prada din tării. Cu capul galeş aşezat pe grinda de temelie a chioşcului, Cola –cockeriţa neagră ca tăciunele- mă privea cu iubire şi dăruire.

Nici o vorbă omenească; nici una dintre pârâiturile, zdrăngănelile, şuierăturile şi hârşâiturile cu care se însoţeşte orice prezenţă umană. Nici măcar manele. Populare- nici vorbă. Muzică clasică- nici atât. Doar templul naturii sfânt- cei care-l îndrăgesc pe Lucian Blaga înţeleg ce vreau să spun.

(Când scriu aceste rânduri, la ceas tihnit de seară, nu-mi pătrund pe geamul larg deschis decât lătratul galeş al câinilor şi ţipătul ascuţit al cucuvelelor, pe fundalul cântului monoton al poporului broştesc aciuit prin bălţi...)

Şi atunci, în miezul însorit al zilei, am făcut ceva pentru voi, orăşeni care nu mai ştiţi ce este liniştea: am luat în mână aparatul foto, i-am pus cel mai performant obiectiv, şi am pornit în căutarea detaliilor (detalii ignorate...) care alcătuiesc acest paradis în care schizofrenia se usucă precum un vampir întârziat surprins de lumina soarelui.

A fost simplu... pentru câteva minute, am privit prin obiectivul foto, DOAR ÎN PREAJMA CASEI MELE, şi am mângâiat butonul declanşatorului... şi am mai adăugat câteva fotografii făcute aseară, cu un apus de soare cum văd adesea în Sopor... şi a fost gata albumul!

Un album despre o lume în care îmi este drag să vă invit. Îl aveţi alăturat, rulează ca o expunere de diapozitive. Cu un dublu clic, accesaţi albumul în Picasa.

Fiţi bineveniţi în lumea Soporului. Oficial, este în Cluj. Dar este o lume care nu împinge spre schizofrenie. Este o lume în care mai poţi simţi acele împrejurări care ne-au întemeiat ca oameni; o lume care nu te sfâşie, ci te întregeşte.

FIECARE ESTE UN DIRIJOR

Am ajuns şi eu, dintr-o întâmplare (fericită?nefericită?...mai vedem...) să frunzăresc vestitele "Profeţii de la Celestine" de James Redfield. Intriga e slăbuţă, mai ales prin previzibilitatea ei; într-un roman în care se vorbeşte obsesiv despre rolul coincidenţelor în viaţa omului, totul pare a fi rodul unor întâmplări fericite, care duc eroul către un final previzibil.

Dar nu despre neîmplinirile acestei scrieri vreau să vorbesc, ci despre o clasificare a caracterelor umane care mi-a produs o adâncă zguduire. Conform viziunii lui Redfield, oamenii au roluri în ceea ce el numeşte "teatrul de control", adică ansamblul de proceduri comportamentale prin care căpătăm control şi putere asupra celorlalţi. Iar cele patru roluri sunt următoarele: intimidatorul, interogatorul, distantul şi bietul-de-mine. Nu voi intra aici în detalii, fiindcă este extrem de clar ce înseamnă fiecare din cele patru categorii.

Ceea ce m-a şocat este faptul că Redfield a uitat complet categoria care mă cuprinde pe mine: cuceritorul. Adică cel care se hrăneşte nu din agresarea celorlalţi, şi nu din sâcâirea, îndepărtarea sau culpabilizarea lor, ci din apropierea lor în jurul unor idealuri şi bucurii comune.

Imaginea care se potriveşte cel mai bine  acestui coroloar al caracterului meu este cea care mi-a bântuit copilăria: eu pe podium, conducând cu aplomb şi talent o uriaşă orchestră simfonică. Dar nu pentru a mă simţi puternic dominând atâţia oameni din faţa mea cu vîrful ascuţit al baghetei dirijorale, ci pentru a încânta, înălţa şi fermeca –deci, pentru a cuceri- sufletele celor din spatele meu...

Vă propun să învăţaţi ceva din această parabolă a dirijorului: şi anume, că putem să ni-i apropiem pe oameni şi pe alte căi decât cele întemeiate pe jocul puterii sau pe echilibrul fragil al sentimentelor apăsătoare. De fapt, în acest fel putem doar să-i supunem pe oameni, să-i dominăm până când ei ne vor părăsi, ne vor trăda sau ne vor dărâma cu de-a sila de pe piedestalul pe care am încercat să ne căţărăm călcând fără milă pe umerii lor.

Adevărata apropiere, cea care traversează opreliştile şi rezistă trecerii anilor, nu se poate realiza decât atunci când facem pentru oameni ceva care le aduce plăcere, mulţumire sau încântare. Decât atunci când ne dăm cu graţie la o parte din calea lor, şi ne bucurăm să le contemplăm revenirea. Decât atunci când îi îndrumăm subtil în strădania lor, şi pe urmă ne retragem pentru a nu le strica satisfacţia că ei au putut realiza acele lucruri prin ei înşişi.

Înţeleptul este ca un dirijor care, prin prezenţa sa, caută să farmece şi să cucerească publicul, fără nici o părtinire; dar şi care, în orchestra sa, încearcă să aducă mulţumire şi împlinire până şi celui mai neînsemnat toboşar. Fiindcă, să luăm aminte: în orice moment al vieţii noastre avem un public în spate, dar şi o orchestră sub baghetă.

PRIVIND VIITORUL CU FATA LA TRECUT

La fiecare început de an ne facem urări dintre cele mai frumoase şi mai stimulatoare: pace, prietenie, armonie, prosperitate şi, mai ales, multă, multă sănătate.

Am primit şi eu cândva o felicitare haioasă. Un iepuraş dezabuzat glăsuia cam aşa: „Toate urările voastre frumoase pe anul în curs s-au dovedit a fi aiureli. Aşa că în anul care vine vă rog să încercaţi cu cadouri, bani şi băutură!”

M-am amuzat copios, şi chiar că m-a încercat  gândul de a transmite textul prietenilor mei... ca să râdem, desigur... dar apoi mi-am dat seama că şarja iepuraşului ni se potriveşte tuturor. Dureros de mult.

Fiindcă în viaţa noastră avem destule momente în care spunem: „nu am mai fost niciodată atât de nefericit, de demotivat şi de lipsit de poftă de viaţă ca acum”. Cu toate acele mirobolante urări de început de an, constatăm că nimic nu poate fi obţinut în viaţă printr-o simplă urare, oricât de minunate ar fi intenţiile care stau în spatele ei.

Singura putere care ne poate ajuta este cea care sălăşluieşte în noi. Adânc în noi. Este puterea de a face ceva cu noi înşine. Este puterea de a hotărî în momentele importante ale vieţii noastre. Sau puterea de a lua hotărâri zi de zi. Hotărâri în ceea ce ne priveşte. Cu alte cuvinte, puterea de a ne ţine în frâu temerile, poftele, ambiţiile, exasperările, mâniile, urile.

Este puterea de a obţine cea mai importantă dintre victoriile acestui univers, şi singura care merită cu adevărat celebrată: victoria asupra propriei noastre naturi, asupra propriilor noastre limite. Oare nu pentru valoarea lor de simbol în acest sens iubim sau admirăm pe sportivi, exploratori, Iisus, virtuozi, Buddha?

Dacă deţinem o astfel de putere, fiecare moment al vieţii trebuie trăit ca un moment al unei grave decizii, al unei decizii care îţi va pune amprenta DEFINITIV pe viaţa noastră. ACUM este momentul să hotărâm cum să ne trăim viaţa: înainte de a o trăi efectiv.   

Ştiu că cer din nou un lucru greu: după ce v-am cerut să vă ţineţi în frâu propria natură, răzvrătită şi pofticioasă, acum vă cer să priviţi cu atenţie înainte, pentru a anticipa, a prevedea, a pregăti ceea ce urmează să se întâmple.

Dar eu nu vă cer să anticipaţi VIITORUL. În mod paradoxal, eu vă cer să anticipaţi TRECUTUL. Adică, atunci când ne repezim pripiţi pentru îndeplinirea „idealurilor” noastre, majoritatea făurite   de industria planetară a amăgirii, să ne punem întrebarea simplă: ce fel de amintiri vor naşte faptele mele? Vor fi amintiri dintre acelea care aduc linişte şi mulţumire, sau amintiri care cresc povara de viaţă netrăită şi rău trăită pe care o car după mine?

Să ne eliberăm de pofte şi iluzii. Când ne repezim spre viitor ca fluturii hipnotizaţi de lampă acumulăm dureri şi deziluzii care-şi pun pecetea întunecată pe viaţa noastră. Prea mult privim viaţa ca pe o luptă. Pentru aceasta majoritatea dintre noi sunt înfrânţi, chiar dacă nu-şi dau seama sau nu recunosc aceasta, şi devin sarcofage triste ale durerilor trecute...

Singura cale de a domoli suferinţa existenţei este pregătirea trecutului. Nu viitorul trebuie pregătit, ci trecutul. La fiecare pas pe care îl facem să făptuim în aşa fel încât trecutul pe care urmează să-l contemplăm să poată fi acceptabil, plăcut chiar, judecăţii noastre. Întrebarea cheie a vieţii noastre devine astfel următoarea: CARE ESTE TRECUTUL PE CARE MI-L DORESC?

Restul nu e decât vieţuire. După ce ai pus întrebările potrivite, viaţa poate fi simplă, omenoasă, liniştită, aducătoare chiar de bucurii.

Pentru aceea îndrăznesc să spun că în viaţă există ceva mai important decât viitorul pe care am vrea să ni-l făurim.

Este TRECUTUL CU CARE PUTEM SĂ TRĂIM.

LUPTA PENTRU PAINE

Am asistat  cândva la o amarnică bătălie pentru hrană.

Era iarnă, o iarnă bogată în frig şi zăpadă. Lângă o grămadă de gunoi, gospodăresc strâns la poalele unui bloc, un stol de vrăbiuţe descoperise în zăpadă două bucăţele de pâine, iar lupta era în toi pentru posedarea şi consumarea acelei esenţiale şi apetisante hrane.

O primă remarcă : pe cele două bucăţele se făcuseră stăpâni doi vrăbioi mai înfipţi, care ţopăiau acum zburliţi în jurul prăzii. Desigur, nu apucau să ciugulească decât sporadic, căci nouă zecimi din energia lor era ocupată cu respingerea atacurilor înverşunate ale restului poporului păsăresc, care încerca cu disperare să se hrănească şi el.

Dacă ar fi acţionat în oarecare ordine, ar fi fost mult mai economicos. Dar cum să te gândeşti la ordine şi economie atunci când stomăcelul tău cere înverşunat mâncare? Deci spectacolul a continuat, alert şi plin de viaţă, amplificându-se chiar în momentul în care bucăţile de pâine au ajuns suficient de mici pentru a fi înhăţate în zbor.

        Zbor care, desigur, nu putea dura mult, fiindcă oricare vrăbiuţă care încerca să evadeze spre limanul ciugulirii exclusive a fărâmei de pâine era pe loc atacată de un roi de surate înfuriate de perspectiva excluderii de la ospăţ.

Într-un final, când pâinea discordiei a dispărut pe deplin în guşile mai mult sau mai puţin ghiftuite, am rămas cu sentimentul că zbuciumata păsărime a consumat în luptă întreaga energie pe care a putut-o câştiga din îngurgitarea hranei.

Dacă vă întrebaţi cumva ce legătură au toate acestea cu noi, oamenii, priviţi cu atenţie. Mai întâi în voi, pe urmă în jurul vostru. Şi veţi înţelege.