LUPTA PENTRU PAINE

Am asistat  cândva la o amarnică bătălie pentru hrană.

Era iarnă, o iarnă bogată în frig şi zăpadă. Lângă o grămadă de gunoi, gospodăresc strâns la poalele unui bloc, un stol de vrăbiuţe descoperise în zăpadă două bucăţele de pâine, iar lupta era în toi pentru posedarea şi consumarea acelei esenţiale şi apetisante hrane.

O primă remarcă : pe cele două bucăţele se făcuseră stăpâni doi vrăbioi mai înfipţi, care ţopăiau acum zburliţi în jurul prăzii. Desigur, nu apucau să ciugulească decât sporadic, căci nouă zecimi din energia lor era ocupată cu respingerea atacurilor înverşunate ale restului poporului păsăresc, care încerca cu disperare să se hrănească şi el.

Dacă ar fi acţionat în oarecare ordine, ar fi fost mult mai economicos. Dar cum să te gândeşti la ordine şi economie atunci când stomăcelul tău cere înverşunat mâncare? Deci spectacolul a continuat, alert şi plin de viaţă, amplificându-se chiar în momentul în care bucăţile de pâine au ajuns suficient de mici pentru a fi înhăţate în zbor.

        Zbor care, desigur, nu putea dura mult, fiindcă oricare vrăbiuţă care încerca să evadeze spre limanul ciugulirii exclusive a fărâmei de pâine era pe loc atacată de un roi de surate înfuriate de perspectiva excluderii de la ospăţ.

Într-un final, când pâinea discordiei a dispărut pe deplin în guşile mai mult sau mai puţin ghiftuite, am rămas cu sentimentul că zbuciumata păsărime a consumat în luptă întreaga energie pe care a putut-o câştiga din îngurgitarea hranei.

Dacă vă întrebaţi cumva ce legătură au toate acestea cu noi, oamenii, priviţi cu atenţie. Mai întâi în voi, pe urmă în jurul vostru. Şi veţi înţelege.

O SINGURA DATA

Azi, 6 august, ar fi fost aniversarea tatălui meu. Nu are importanţă câţi ani ar fi împlinit. Nu contează pentru ce nu mai este printre noi, pentru ce nu mai pot să-l aud rostind cu emfază „Ia ascultă, măi băiete...”

Ce contează este faptul că acum, la 5 ani de la dispariţia lui, îl plâng cu o pietate care mă ia pe deplin prin surprindere. Fiindcă, după oareşce criterii ale spiritului comun, nu am avut o relaţie prea fericită cu tatăl meu. În primul rând, fiindcă el se remarca mai ales  prin absenţă, fiind un om cu o „muncă de răspundere”, dar mereu plecat pe coclauri pentru a mai ridica un cămin cultural sau vreo cooperativă sătească. În al doilea rând, fiindcă pentru varii motive (misiunea sa socială fiind probabil primul dintre ele), avea o relaţie deficitară cu mama mea; iar mama mea se folosea de orice prilej pentru a-şi vărsa în faţa mea amarul adus de o astfel de situaţie...

După ce au trecut toate fumurile mele adolescentine, şi după ce s-au atenuat tensiunile inerente coexistenţei între doi masculi de vârste diferite, am reuşit să am o relaţie co-rec-tă cu tatăl meu. Am spus apăsat: co-rec-tă! Adică funcţională, lucrativă, oarecum grijulie... era oare iubire în acea relaţie? Blocat de nenumăratele tensiuni dintre noi, eu nu i-am spus-o niciodată atunci când trebuia, adică la începuturi, atunci când se fundamentează o relaţie între doi oameni. Vă rog să reţineţi: chiar dacă mi-am iubit tatăl, niciodată apropierea dintre noi nu a fost suficient de puternică pentru a face posibilă o astfel de deschidere emoţională.

De vină era poate firea firea sa, mai degrabă de ţăran sfios din Bucovina decât de director cu mână forte al celei mai mari fabrici din Gherla. De vină ar fi putut fi şi educaţia severă din familia mea, care mă obliga să sărut cu pioşenie mâna bunicilor şi părinţilor mei în fiecare împrejurare mai importantă a vieţii, lucru care îmi trezea o repulsie pe care cu greu v-aş putea-o descrie aici.

Iar el mi-a zis că mă iubeşte o singură dată! Vă daţi seama?!... o singură dată într-o întreagă viaţă... şi atunci în împrejurări ciudate... Tocmai îl dusesem acasă după o petrecere în familie. El băuse prea mult, şi avusese un comportament deplasat, de moşneag morocănos şi afurisit. Aşa că, enervat de neplăcerea de a-i suporta bădărăniile, imediat ce am intrat în casă am început să-l cert, destul de apăsat, reproşându-i că ne-a stricat seara, că mă pune într-o lumină proastă faţă de noua mea soţie, cu care tocmai mă căsătorisem... El stătea în mijlocul holului, legănându-se aparent nepăsător. Oarecum răcorit, m-am pornit spre uşă, dar m-am întors, poate să-i zic „noapte bună”, poate să-l mai cert... iar el venea clătinându-se spre mine! S-a sprijinit cu braţele pe umerii mei, m-a privit adânc în ochi, şi cu obrazul schimonosit de strădania de a rosti corect cuvintele, mi-a zis: „Micule, nu fi supărat! Tu ştii că eu te iubesc pe tine?” Cu simţurile anesteziate de mânia care mă ardea nu am priceput ce vrea să-mi spună, şi cu atât mai puţin am înţeles semnificaţia gestului său; m-am smuls din ceea ce ar fi putut deveni o îmbrăţişare (o primă îmbrăţişare, o, cât de întârziată, cu tatăl meu!...), m-am întors scurt pe călcâie, şi am trântit uşa în urma mea.

Asta este. Mi-a fost tată o viaţă de om. Şi a fost un tată serios şi dedicat, grijuliu chiar. Şi mi-a spus o singură dată că mă iubeşte. Iar eu am ratat singura ocazie ce am avut-o de a-i spune că-l iubesc.

Vă implor, nu rataţi ocaziile de vă exprima iubirea. Dacă stăm să socotim, ele sunt atât de rare, încât constituie un capital preţios, care nu merită risipit. Fiindcă odată, departe în timp, când implacabila clepsidră universală ne va obliga să facem bilanţul, vom avea poate supriza să constatăm că mai importante decât momentele în care am câştigat puhoaie de bani sau am strâns fluvii de elogii sunt momentele în care am putut spune „te iubesc”... Fiindcă singurele daruri care durează o eternitate sunt acele daruri intangibile şi imateriale născute din inimi iubitoare!

După cum foarte inspirat a glăsuit cineva la catafalcul tatălui meu, având sub ochi perniţa de catifea cu numeroasele ordine, medalii şi distincţii care dădeau strălucire vieţii care tocmai ce i se încheiase: “Mihai Şerban nu a fost un filosof al cuvintelor, el a fost un filosof al faptelor”.

Ultima lui faptă a fost să se retragă sfios din această lume, pe care a slujit-o cu toată puterea lui, în fiecare clipă a existenţei sale. Şi asta, după ce mi-a spus o singură dată “te iubesc”.

MAME SUROGAT

Aţi auzit de mamele surogat? Dacă nu, aflaţi că astfel de mame sunt adesea folosite de către personalul grădinilor zoologice atunci când trebuie să se ocupe de diverşi pui de mamifere abandonaţi de mamele lor.

Mamele nu sunt de găsit pe toate drumurile. Adică, mame adevărate, în carne şi oase, grijulii şi cu mamelele mustind de lapte. Atunci, soluţia este să se pună la dispoziţia animăluţului ceva care, prin diverse artificii şi tertipuri, să-i sugereze prezenţa unei mame.

Ţin şi acum minte cât de mult m-au impresionat imagini văzute într-un film despre animale aflate în captivitate, şi în care pui de maimuţă rămaşi singuri pe lume găseau un refugiu cvasi-matern într-o scândură acoperită cu blană, având ataşată o sticlă cu lapte pe post de mamelă… Desigur, mă impresiona atunci tragismul pe care respectiva situaţie îl sugera: „Sărmanul puiuţ… ce suferă el, fără mămica lui … cât de greu trebuie să-i fie …”

Poveşti. Animalele, mai ales puii foarte mici, nu au o reprezentare conştientizabilă a suferinţei lor. Întreaga lor existenţă este întemeiată pe reacţie comportamentală, şi nu pe acumulare emoţională. Reacţia mea faţă de soarta puilor de maimuţă nici măcar nu era una empatică şi altruistă, ci mai degrabă una egoistă, născută din anticiparea suferinţei pe care aş simţi-o pus fiind într-o astfel de situaţie.

Şi uite aşa avem ocazia să înţelegem una dintre marile diferenţe dintre soarta animalelor şi soarta noastră. Animalele apelează la soluţii surogat împinse de instincte foarte clar definite, în virtutea unor nevoi de moment care sunt cruciale pentru supravieţuire. Accentuez: nevoi de moment care, odată depăşite, nu mai generează acelaşi tip de comportament.

La om, în schimb, situaţia este dramatic diferită. Viaţa lui este o permanentă zbatere dureroasă, la răscrucea dintre traumatismele încrustate în memorie şi neliniştea generată de iminenţa viitorului. Momentele de siguranţă, de deplină şi copleşitoare încredere că „totul merge bine” sunt atât de rare, încât sau le uităm cu desăvârşire, înecate de mlaştina durerilor zilnice, sau le reţinem ca momente de referinţă, idealizându-le şi bazându-ne pe ele întreaga mitologie personală.

Ia faceţi-vă un scurt inventar al vieţii: câte momente din acestea puteţi să rememoraţi? Multe? Atunci sunteţi cu adevărat fericiţi! Sau sentimentul de „totul merge bine” este omniprezent în viaţa voastră, şi nimic nu vine să vă tulbure liniştea existenţei? Atunci trebuie că trăiţi o adevărată stare de beatitudine, şi renunţaţi pe loc la citirea acestui text, ca nu cumva starea să vă fie tulburată!

Din păcate (pentru ei), sunt convins că mi-au rămas destui cititori. O fracţiune majoritară a umanităţii, mai ales din sectorul ei occidental care, în loc de-a privi realitatea în faţă, caută cu disperare mame surogat.

Desigur, nu este uşor să trăieşti. Este ceva, dacă nu chiar periculos, măcar foarte solicitant. Dar avem obligaţia, din respect pentru destinul nostru personal, de a ne privi problemele şi spaimele în faţă, dând piept cu ele. Altfel, ar fi precum am încerca să trecem prin viaţă cu ochii acoperiţi. Ori, atunci când traversăm strada, nu ne acoperim ochii cu palma. Ar fi chiar mai periculos decât să înfruntăm deschis pericolele, nu-i aşa?

Şi atunci, în diversele situaţii în care viaţa noastră se află la răscruce, de ce fugim disperaţi la pieptul mamei din scândură şi cârpe? De ce încercăm să sugem din sticla cu lapte de vacă răsuflat şi îndulcit cu te miri ce soluţii sigure pentru problemele noastre? De ce?

Pentru că încercăm să traversăm bulevardul vieţii acoperindu-ne ochii! Pentru că preferăm orice soluţie, oricât ar fi ea de stupidă sau de jenantă, decât să avem curajul de a ne confrunta deschis cu problemele pe care viaţa ni le scoate în cale!

Zburătoarele mele favorite sunt strigiformele (cucuveaua, bufniţa, striga...). Pentru ce? Pentru că îşi trăiesc viaţa cu ochii larg deschişi! Frumoasă metaforă, nu credeţi? Haideţi să ne trăim cu toţii viaţa în felul acesta. Poate nu vom mai avea anevoie de mame surogat.

DESPRE DESPARTIRI

Viaţa ne „oferă” foarte multe despărţiri. De ce am pus ghilimele? E simplu: fiindcă în majoritatea situaţiilor ceeea ce oferă viaţa sunt cadouri otrăvite.

Ne despărţim de obiecte, de cunoştinţe, de stările noastre, de noi înşine câteodată. Dar ne despărţim şi de cei dragi, atunci când mor, precum şi de cei care ne-au fost dragi, atunci când nu mai putem convieţui cu ei.

Şi fiecare despărţire doare ... al naibii ce doare! Moartea cuiva drag, sau despărţirea cu vocaţie definitivă de cineva apropiat sunt catalogate drept cele mai aprige cauze de stres pentru fiinţa umană. Studiile psihologilor au arătat că, similar doliului care ne cerneşte fiinţa după moartea cuiva drag, după despărţirea de cineva cu care am împărtăşit momente importante din viaţa noastră urmează o perioadă de jale.

„Partir, c’est mourir un peu...” Adagiul francez a fost si rămâne de actualitate; ba, văzând cum merg lucrurile în omenirea asta grăbită, aş îndrăzni să spun că cea mai pregnantă caracteristică a momentului este uşurinţa cu care ne despărţim. Maeştrii japonezi de ceremonia ceaiului aveau drept cel mai îndrăgit obiect linguriţa de lemn lăcuit cu coadă lungă cu ajutorul căreia dozau cu minuţiozitate ceaiul. În cadrul ceremoniei, acea linguriţă era obiectul cel mai admirat şi mai lăudat; şi nu exista onoare mai mare pentru discipoli decât ca linguriţa, înnegurată de patina anilor, să le fie lăsată cîndva moştenire.

„O linguriţă!”- vor pufni cinicii, cei care cunosc preţul oricărui obiect, dar habar n-au de valoarea lui. Îmi aduc aminte că aveam şi eu, departe în copilărie, o linguriţă preferată. Era o linguriţă veche, de alpaca, care servise deja câteva generaţii, cu vârful tocit de atâta folosinţă, dar care poate tocmai din cauza acelei diformităţi avea un aer familiar, cald, complice chiar. Cu ea învârteam în laptele „înnobilat” cu cicoare, cu ea amestecam domol prin grişul în lapte atunci când nu mai aveam poftă, cu ea întindeam în straturi groase magiunul de prune, pe ea o învârteam pe masă atunci când stăteam de vorbă cu bunicii în liniştea densă a bucătăriei spaţioase... într-un cuvânt, acea linguriţă a fost un tovarăş important al copilăriei mele.

Ea a dispărut din raza mea vizuală un număr bun de ani; dar până acum nu i-am dus niciodată dorul. Am regăsit linguriţa peste mulţi ani, ca parte a „zestrei” cu care se alesese tatăl meu după despărţirea de mama mea, şi actor de prin rang în ritualul nesului matinal; dar nici o clipă nu mi-a dat prin gând că aş dori s-o recuperez, în virtutea acelei amintiri îndepărtate. Pe urmă, tatăl meu a trecut discret în nefiinţă, şi am pierdut urma linguriţei de legendă... poate am aruncat-o chiar eu, odată cu toate celelalte obiecte ponosite rămase de pe urma omului care o viaţă întreagă a trăit pentru alţii...

Până acum, când m-am pornit să vă vorbesc despre despărţiri, iar aminitirea străvechii linguriţe irumpe din memorie. E aici, veselă şi caldă; dacă întind mâna cu ochii mijiţi, pot s-o simt, rece şi mătăsoasă, între degete. Acum, că mi-am adus aminte de ea, îmi dau seama că-mi este dragă, că amintirea ei m-a însoţit cu discreţie şi reţinere întreaga viaţă, că au fost poate momente în care amintirea inconştientă a linguriţei schiloade şi-au pus pecetea pe faptele şi pe judecăţile mele; că, într-un anume fel, fin ca firul de mătase produs de celebrul vierme, linguriţa de alpaca s-a ţesut în pânza existenţei mele iar eu nu m-am despărţit niciodată pe deplin de ea...

Acum, că această „întâmplare simplă” a ajuns să fie încredinţată cuvintelor, linguriţa a ajuns să facă parte pe veci din viaţa mea. Şi nu mă pot abţine să mă întreb: e bine? e rău? Regulile Feng Shui, care circulă mai nou pe toate drumurile, ne sfătuiesc cu insistenţă să ne rupem de trecut, să aruncăm toate obiectele inutile sau cu grad avansat de uzură (întrebaţi-le pe femei, ele sunt experte în această regulă, mai ales când este vorba despre propria lor garderobă...). La cealaltă extremă, dar cu rezultate mult mai nimicitoare, este consumismul dezlănţuit, care se bucură de uzura obiectelor... sau relaţiilor... sau principiilor noastre, situaţie care face posibilă o înnoire pripită, intens savurată şi pe neaşteptate terminată...

O reclamă prostească spune la TV: „Eşti tânăr când poţi schimba ceva”. Ei bine, o despărţire este o schimbare. Fie că te desparţi de cei dragi, pe care nefiinţa îi cheamă în tărâmul ei de umbre, fie că te desparţi de cei care doar au înnotat o vreme în fluviul vieţii tale, fie că te desparţi de obiectele care au fost importante pentru tine – fie ele doar o banală linguriţă de alpaca cu vârful tocit – despărţirea este o schimbare care-şi pune amprenta pe viaţa noastră.

Fiţi prudenţi, cumpătaţi, recunoscători şi delicaţi în aceste despărţiri. Acordaţi-vă timpul necesar pentru a jeli. Şi atunci când vă apropiaţi de un alt om, de o altă idee, de un alt principiu, de un alt obiect (fie el...), cugetaţi: „Cu ce fel de despărţire se va termina această apropiere?”

PATUL LUI PROCUST

În acea sâmbătă de demult cumpărasem nişte rigole pentru curte... jgheaburi din plastic care trebuie să colecteze apa de ploaie. Odată cu ele (ahh! boala asta a perfecţiunii!) am cumpărat şi sisteme de fixare a grilajelor de acoperire, plătind pentru ele un preţ care în mod sigur nu merita.

Culmea culmilor, a doua zi respectivele sisteme se dovedesc şi inutile, căci rigolele nu permiteau instalarea lor. Iată-mă deci, plin de emoţii, bătând la uşa firmei producătoare pentru a solicita rambursarea banilor.

Şi am avut o străfulgerare dureroasă: pentru ce emoţii? Ce poate fi atât de periculos, de tensionat şi de imprevizibil în cererea de restituire a unor bani, încât eu, om care nu se teme de nimic, să am emoţii? Şi mi-am dat seama: este vorba despre efectul Procust. (Care, în contextul dat, acţiona cam aşa: nu cumva vor invoca o procedură aparte, sau o particularitate a sistemului informatic, sau o imaginară violare a ambalajului, pentru a nu-mi restitui banii?)

Vestitul tâlhar din antichitatea greacă, care-şi instala victimele pe un pat de metal, şi lungea (prin zdrobire) sau scurta (prin tăiere) picioarele acestora, pentru a le face să corespundă exact patului, are azi un echivalent monstruos: oamenii din jurul nostru! Unde te întorci, nu te izbeşti decît de reguli, care de care mai siluitoare şi mai imprevizibilă; fie că e vorba despre o instituţie respectabilă sau despre o firmă impunătoare, leitmotivul este peste tot acelaşi: „regretăm, dar acestea sunt regulile... ştiţi, regulamentul nostru (sau legile în vigoare, sau sistemul informatic ş.a.m.d.) nu ne permit să...”

Nu vorbesc aici despre necesitatea sau legitimitatea regulilor sau procedurilor, ci despre sentimentul acela jenant, şi câteodată dureros, că te afli instalat comod pe un pat din metal dar constaţi cu teroare că picioarele tale sunt prea scurte...!?!?

Într-un fel, aşa este întreaga noastră viaţă: o eternă hălăduire pe patul lui Procust. Care este prima grijă a familiei după ce ai apărut pe lume? Să-ţi măsoare picioarele, desigur! Înafara familiei, mai ai de-a face cu nenumărate instituţii cu clară vocaţie procustiană: grădiniţe, şcoli, facultăţi, academii, biserici, tribunale, firme... Peste tot, prima grijă este să te instaleze pe patul rigid al regulilor şi regulamentelor în vigoare, şi pe urmă să hotărască ce e de făcut cu picioarele tale... Şi toate astea, fără a mai ţine cont de muntele de abuzuri grosolane, ultra-procustiene, săvârşite în numele aceloraşi reguli şi principii!  Mai e de mirare că tot mai mulţi dintre semenii noştri trec de pe patul lui Procust direct pe canapeaua psihiatrului?

Într-un astfel de context, cea mai omenoasă atitudine mi se pare cea a asistentei care, contemplând un om care venise să i se taie din penisul prea lung, atât de lung încât îl târa pe jos, a întrebat visătoare: „Dom’ doctor, oare nu i-am putea lungi picioarele?”

DESPRE SECURITATE, ETERNITATE ŞI MINCIUNĂ

Aţi remarcat care este leitmotivul cântecelor de dragoste? În mod sigur cunoaşteţi răspunsul, căci cel puţin o dată în viaţă aţi trecut prin această boală grea.

„Te voi iubi…(?)” … haideţi că ştiţi … „mereu!” „Iubirea mea este …(?) … sunteţi pe-aproape … „nemuritoare!”

Şi mai ţineţi minte cum semnaţi modestele sau strălucitoarele voastre scrisorele de dragoste? „Al tău/a ta pentru … (?)” … poate chiar ieri aţi făcut-o … „vecie!”

Şi nu mai batem monedă pe toate celelalte stereotipuri verbale care toate sugerează … vedem mai încolo ce … deci: „tu eşti bucuria mea veşnică” „tu eşti împlinirea mea” – când ceva s-a împlinit totul este încheiat, imobil, şi nu mai poate urma nimic pe o treaptă superioară. Decât ceva complet nou, dar asta este deja o altă poveste.

Să recapitulăm: „mereu”, „nemuritor”, „vecie”, „veşnic”, „împlinire”. Ce sunt de fapt aceste deziderate himerice ale sufletului uman?

Ele sunt căutarea eternităţii. Mai prozaic spus, a stabilităţii, termen generic pe care îl folosim pentru a desemna un mediu cunoscut, predictibil, în care evoluţiile pot fi măcar cunoscute din vreme, dacă nu chiar controlate şi stăpânite de noi!

Închipuiţi-vă numai cum ar fi lumea noastră ultra grăbită şi ultra planificată fără previziunea meteorologică… Cum adică, veţi spune, să nu ştiu cât de gros trebuie să mă îmbrac mâine? Să nu ştiu dacă duminică pot ieşi la iarbă verde cu familia?

Şi uite aşa dispare bucuria de a trăi! Azi e soare? Bucură-te, îndreaptă-ţi măcar o clipă faţa către el, şi încearcă să laşi lumina să pătrundă în suflet! Azi plouă? Bucură-te că natura se primeneşte, pentru a se înfăţişa mai strălucitoare şi mai curată privirii tale, şi încearcă să laşi această curăţenie să ţi se cuibărească în suflet!

Ce înseamnă pentru mine personal un mediu securizant? Vorbindu-vă vouă, am înţeles care este pentru mine reţeta acestui miracol, care nu se poate produce niciodată în viaţa trăită, mustind de prozaism şi vag străbătută pieziş de umbre de melancolie şi sentimente înalte. De fapt, acest mediu securizant este o himeră perfectă, care împinge pe om să construiască castele şi vile, maşini blindate, să se înconjoare de prozeliţi şi bodyguarzi, să aibă familii numeroase sau mulţi bani în bancă, să poarte arme şi chiar să le folosească … şi multe, multe altele! În nenumărate combinaţii, unice pentru fiecare individ uman, adăpostul, hrana, puterea, apartenenţa la un grup, bogăţia şi prestigiul social sunt ingrediente obligatorii ale formulei securităţii, ale structurării mediului securizant.

Pentru mine singura componentă obligatorie a mediului securizant este cunoaşterea! Specializarea definitorie pentru mine nu este hrana, sexul, puterea sau economisirea, ci curiozitatea, setea nestinsă de cunoaştere, înţelegere, asimilare şi unire cu mediul şi cu elementele sale. Aceasta este calea mea spre adevăr, căci pentru mine adevărul nu este altceva decât posibilitatea de a cunoaşte prin trăire directă şi de a înţelege prin mijloacele propriului intelect mediul în care îmi desfăşor existenţa.

Iar aici lucrurile devin de o complicaţie demenţială. S-ar putea zice: ehei, e simplu! Ce criteriu simplissim şi-a ales bunul nostru prieten Mihai! Auzi acolo, vrea să cunoască şi să înţeleagă! Păi, n-ai decât, dă-i înainte şi spor la treabă, că nimeni nu te împiedică!

Ei, piedici sunt destule. Şi cea mai perversă dintre ele este minciuna. Minciuna mi-a otrăvit dintotdeauna viaţa. Chiar din clipa în care am aflat că minciuna există. Şi am aflat atât de devreme … prin adulţii care încercau să scape de întrebările mele cu o minciună … prin copiii care învăţaseră deja arta aceasta de la părinţii lor josnici şi veroşi…

Aţi înţeles acum de ce este atât de greu de trăit între oameni? Mai ales pentru unul ca mine? Cel care îşi concepe traiul între oameni, deci mediul securizant, prin jocul frust sau discret al forţei şi al puterii, are o misiune mult mai simplă. Un astfel de om se îndrăgosteşte? (nu vă miraţi, şi în el funcţionează fără greş specializarea de reproducere!) Ei bine, toată povestea lui de dragoste va fi o permanentă luptă pentru acapararea şi supunerea fiinţei iubite. Şi povestea se va încheia prozaic, prin victorie şi întemeierea unei familii, sau prin meci nul/înfrângere, ceea ce înseamnă pornirea în căutarea unui alt partener, mai comod, deci mai uşor de supus.

La fel, dacă specializarea urmărită este prestigiul social, subiectul nostru îşi va vedea obiectivul îndeplinit atunci când a reuşit apropierea şi (eventual) căsătoria cu acel partener care, prin avere, reputaţie sau titluri, asigură mult râvnita împlinire a destinului.

Şi ahtiatul de putere, şi setosul de prestigiu, sunt nişte mincinoşi perverşi. Unul se preface tandru, iubitor şi protector, celălalt de preface nobil, iubitor şi altruist.

Cu atâta prefăcătorie, cum am şi putea face pentru a elimina minciuna din relaţiile dintre oameni? Oho, e greu, e foarte greu! Imaginaţi-vă o declaraţie de dragoste nu în genul siropurilor cu care am început acest text, ci care să sune cam aşa: „Scumpa mea, te iubesc foarte mult, te doresc nespus, dar obiectivul meu este să mă fac stăpânul tău, şi tu să-mi fii sclavă toată viaţa, până la moarte!”. E clar, pretendentul ar fi scos de la locul faptei cu picioarele înainte!

Şi atunci, de facem? Minţim! Minţim de îngheaţă apele! Scopul este tot acela: eternitatea, veşnicia, dar nu a iubirii, nu a dăruirii şi a armoniei, ci a scopului ascuns, a acelei motivaţii veroase a sufletului nostru care nu poate fi dezvăluită niciodată!

Imaginaţi-vă acum că vă duceţi la o firmă atraşi de preţul îmbietor anunţat prin prospecte, şi vânzătorul vă spune: „Daaa, preţul e grozav, dar e numai pentru a atrage pe fraieri. Dacă tot aţi venit, să ştiţi că scopul nostru este să vă vindem aproape acelaşi lucru, dar cu 50% mai scump.” Nu e aşa că aţi pleca de acolo indignaţi? Dar dacă constataţi mai târziu că aţi fost jecmăniţi fără milă, aveţi chiar un zâmbet condescendent pentru maeştrii minciunii („Mamă, ce pricepuţi sunt ăştia!”) şi vă simţiţi şi mai reconfortaţi în hotărârea de a duce până la capăt propriile minciuni („Păi…n-o să fiu eu singurul cinstit între atâţia mincinoşi”).

Cu toţii minţim din dorinţa de a securiza mediul nostru, pentru a-l face să corespundă cu aşteptările şi ambiţiile noastre. Şi, ricoşeu pervers, acest mediu devine cu atât mai lipsit de securitate, căci ştim cu toţii că minciuna există, că ea circulă liberă printre noi, şi că ne folosim de ea pentru a ne atinge scopurile din viaţă. În mod paradoxal, cu cât ne zbatem mai mult să controlăm acest mediu, să-l facem pasămite „mai sigur”, adică să permanentizăm sau să eternizăm acele elemente care ne sunt favorizante, nu reuşim decât să ne punem în situaţii şi mai nesigure, deci să creştem insecuritatea din jurul nostru.

Să încetăm de-a minţi.

Doar astfel viaţa noastră va deveni mai sigură.

Doar astfel vom cunoaşte dulcea adiere a eternităţii.

INTERSECŢIA

În peregrinările mele zilnice trec frecvent printr-o intersecţie. O intersecţie obişnuită în cruce, între două străzi oarecare dintr-un cartier mărginaş. Pe sensul de pe care sosesc eu se află instalat semnul „Cedează trecerea”. Ceea ce, ca pe oricare cetăţean atent şi responsabil, mă obligă să mă opresc (vizibilitatea nu e grozavă), să mă asigur că nu vin alte vehicule şi să o iau pe urmă din loc.

De la o vreme m-a izbit o constatare tulburătoare: niciodată nu vine nimeni! Mai demult avansam un metru- doi, mă asiguram din nou şi pe urmă îmi continuam drumul. Acum sunt mult mai relaxat; dar, dresat ca orice bun cetăţean, mă opresc ca să-mi îndeplinesc datoria de prudenţă şi supunere faţă de reguli mormăind în sinea mea: „Iar mă opresc degeaba!”

Mânat de firea mea independentă şi de spiritul meu analitic aş putea să ajung la o concluzie de genul: „Eu nu mă mai opresc degeaba! În intersecţia asta nu vine nimeni... ce rost are să-mi complic viaţa cu o oprire inutilă?!” Ei da, veţi spune, şi chiar atunci când nu mă voi mai opri va veni o maşină pe sensul cu prioritate...

Ce ne facem atunci cu cea de-a treia lege a sofiologiei, şi anume: „Improbabilul nu trebuie prevenit”? Adică, constatarea directă îmi arată că în respectiva intersecţie este extrem de improbabil să apară o maşină venind de pe sensul cu prioritate; ceea ce, din punctul meu de vedere, este un eveniment care nu trebuie prevenit. Şi atunci, să mă reped cu nonşalanţă prin intersecţie, ignorând pericolul?

Nici vorbă! Vă scriu despre dilema intersecţiei pentru a vă face să înţelegeţi această lege, poate cea mai criptică dintre cele trei. Celebra (deja) intersecţie despre care vorbesc aici este un excelent exemplu despre modul raţional şi inteligent în care omenirea a rezolvat grava dilemă a improbabilului. Sunt o mulţime de intersecţii pe această planetă în care vehiculele consumă o cantitate imensă de combustibil oprindu-se, asigurându-se şi apoi accelerând.

Dar sunt două argumente în favoarea acestei rezolvări. Primul este emoţional: gândindu-ne câte accidente s-ar petrece fără această regulă, şi ştiind ce traume şi dureri pot produce astfel de evenimente, este mai bine să la putem evita, chiar dacă producerea lor este improbabilă. Al doilea este raţional: în aceeaşi intersecţie, sosind din cealaltă parte, am prioritate, ceea ce-mi îngăduie să am încredere să-mi continui drumul în siguranţă (desigur, cu excepţia situaţiei în care pe sensul resticţionat se află vreunul sătul de atâte opriri fără rost...), şi să economisesc atenţia, grija şi combustibilul aferente.

Revenind la conceptul de improbabilitate, trebuie să remarcăm că prevenirea improbabilului a devenit o adevărată isterie planetară. Şi nu numai în vremuri grele, vremuri de restrişte (sătul de lamentările concetăţenilor săi în faţa ameninţării hitleriste, măreţul Churchill le-a spus: „Îmi amintiţi de unchiul meu, care toată viaţa s-a temut de ameninţări care nu s-au împlinit niciodată!”). Printr-un ciudat paradox, cu cât vremurile sunt mai aşezate şi prosperitatea mai mare, cu atât ne ocupăm mai mult de ameninţările improbabile. În felul acesta au apărut două mari industrii planetare, născute din obsesia omului de a preveni improbabilul.

Prima este industria suplimentelor alimentare, acele combinaţii de extracte vegetale şi principii minerale care ne ajută să prevenim şi să paliem nenumăratele boli pe care le-a inventat medicina modernă. Dacă avem o viaţă cât de cât sănătoasă (alimentaţie corectă şi moderată, somn suficient, stres puţin, dar mişcare multă) este extrem de improbabil ca una dintre temutele boli „ale civilizaţiei” să ne lovească din senin. Dar nu, noi preferăm să ne burduşim de grăsime în faţa televizoarelor, să ne târâim vlăguiţi prin mall-uri, şi pe urmă să luăm cu asalt farmaciile care ne oferă pe alese preparate pentru toate neputinţele şi temerile noastre.

Cea de-a doua este industria asigurărilor, care se hrăneşte direct din seva „dulce” a fricilor noastre. Fenomenele pe care ea ni le izbeşte obsesiv de receptorii vizuali şi auditivi au un grad ridicat de improbabilitate (tot felul de accidente, handicapuri definitive sau decese din accident, jafuri, spargeri, inundaţii, furtuni etc.). Nu semnătura pusă pe o hârtie, nu sumele generoase plătite pentru liniştirea sufletului ne vor proteja în faţa evenimentelor neplăcute. Ne vor proteja de fapt tot grija noastră, stăpânirea noastră, echilibrul interior, capacitatea de discernământ şi tăria în faţa pericolului.

Acesta este deci înţelesul celei de-a treia legi a sofiologiei. Să nu previi improbabilul nu înseamnă să stai cu braţele încrucişate, zicând: „Fie ce-o fi!” sau „Facă-se voia domnului!”. Să previi improbabilul nu înseamnă să recurgi obsesiv la o miriadă de mijloace paliative, menite să ţină sub control simptomele şi urmările fricii noastre de improbabil. Singura cale naturală, normală şi legitimă de îndepărtare a orizontului evenimentelor improbabile este modul în care ne trăim viaţa: sănătoşi trupeşte prin alimentaţie corectă şi exerciţiu fizic, sănătoşi psihic prin forţa blândă a raţiunii. După ce vom redeveni stăpâni pe trupul nostru şi pe viaţa noastră, vom vedea că evenimentele improbabile se vor da respectuos la o parte din calea pe care am ales-o.

Iar eu, desigur, voi continua să mă opresc în intersecţia buclucaşă...