Tot ea mi-a dezvăluit ceva despre mine: ceea ce-mi imaginam că fac pentru imaginarul meu prieten orb, fac acum prin toate strădaniile mele, şi pentru toţi cei care-şi ating viaţa de viaţa mea.
Şi am mai aflat ceva, de această dată despre noi toţi: atunci când doreşti foarte mult să împlineşti ceva, vei găsi negreşit o cale.
POARTA
(... Timpul era prea frumos ca să catacdisesc să fac ceva. Stăteam pe o
bancă şi-mi alungam sistematic din minte toate gîndurile care îndrăzneau să-mi
tulbure liniştea vătuită.)
Meditaţia îmi fu tulburată de un bocănit clipocit pe asfalt. Bocănitul se
opri în faţa mea; intrigat, ridicai privirea şi văzui un orb, cu baston alb şi
cu ochelari fumurii ce-i acopereau găvanele ochilor reci. Cu capul ridicat
atent, pipăia locurile cu vîrful tocit al bastonului, căutînd să surprindă
orice foşnet edificator.
Pipăind cu grijă marginea băncii, se aşeză. Apoi, deodată, înştiinţat parcă
de un simţ ascuns de prezenţa mea, spuse, fără să întoarcă capul:
- Sper
că nu vă deranjez...
- "Deloc...
Poftim...
Simţind parcă că am devenit atent, spuse încet:
- Nu vă
supăraţi, domnule... e soare sau e înnorat...?
- E
soare. Toate păsărelele s-au ascuns.
- Domnule,
vă rog să-mi spuneţi: cum arată o păsărea?
- Cum
arată... E cu pene, mică, delicată, şi cântă... Dar, cum, n-ai văzut niciodată
o pasăre?
- Nu,
domnule. Eu sunt orb din naştere.
(Totul se prăbuşi. Încercam să mă pun în situaţia omului ale cărui zile şi
nopţi nu au fost altceva decît o continuă noapte, a cărui existenţă n-a fost
decît o trudnică bîjbîială în căutarea drumului îngust care să-i călăuzească
paşii...)
Orbul se zidi într-o muţenie totală. Plecai în vîrful picioarelor, lăsîndu-l
să privească sumbra noapte ce-i învăluia ochii...
. . .
A doua zi, l-am regăsit pe aceeaşi bancă. Mă auzise venind, şi spuse cu un
zâmbet uşor:
- Ştiam
că o să reveniţi, domnule.
- Eraţi
atât de sigur?
- Presimţeam.
Mă aşezai lângă el. El spuse:
- E frumoasă lumea, domnule?
(Omul vrea să cunoască, să vadă lucruri noi. Ochii lui avizi caută în jur.
În viaţa sa, omul vede multe lucruri. Puţine însă din cele ce-ar putea şi-ar
trebui să vadă... Cîte-ar avea de văzut un orb...?!)
- E frumoasă... E foarte frumoasă!
- De
ce?! De ce?! Dumneavoastră vă plac bibelourile?
- Desigur.
- Mi-au
dat şi mie să pipăi un bibelou. O formă oarecare, un material neted... nimic
mai mult... Şi-apoi munţii... vă plac munţii, domnule?
- Negreşit,
sunt magnifici.
- De
ce? Mi-au dat să pipăi un muşuroi, o cocoaşă... O umflătură, atâta tot! Unde e
frumuseţea lor, atât de lăudată? Care-i farmecul lor?
Îşi rezemă fruntea în baston.
(Pentru acest om, verdele crud al ierbii, albastrul profund al cerului,
smalţul unui ulcior, penajul unei păsări, pastelurile unui tablou, roşeaţa din
obrajii copiilor, rămîn secrete eterne şi fără putinţă de cunoaştere. Pentru
el, o poartă spre lume era închisă. Îi rămânea zgomotul, gălăgia ţevilor de
eşapament, vocile oamenilor şi... muzica. Da, muzica... muzica!)
. . .
A doua zi, l-am dus pe orb la mine acasă. Ştiam că am undeva, pe o bandă de
magnetofon, prima parte din Simfonia a cincea de Beethoven. L-am aşezat într-un
fotoliu, apoi i-am spus:
- Prietene,
să ştii că munţii sînt foarte frumoşi. E o luptă gigantică între înalt şi
adînc. E zborul pămîntului spre cer.
Se vedea pe faţa lui că nu înţelegea şi nu mă credea. Atunci, am apăsat pe
butoanele megnetofonului. La început, orbul a ascultat distrat acordurile
grave. Dar, pe măsură ce muzica îi sugera adîncimea întunecată a destinului în
contrapunere cu năzuinţa luminoasă spre înalt a fiinţei umane, deveni atent, cu
gura întredeschisă, cu nările fremătînde.
Cînd muzica s-a terminat, orbul a rămas o vreme nemişcat. Din găvanele reci
ale ochilor curgeau lacrimi. Îmi căută mîna, apoi, strîngînd-o cu putere, îmi
spuse cu un tremur în glas:
- Vă
mulţumesc. Munţii sînt foarte frumoşi!
