Capitala Frigiei era vestită pentru o tulburătoare relicvă: o încâlceală de noduri cu care Gordias, tatăl vestitului rege Midas, legase odată oiştea carului. Într-atât de impenetrabilă era acea încâlceală de funii, şi într-atât îi umilise pe toţi cei care încercaseră să o desfacă, încât circula prezicerea că cel care-i va da de cap va deveni stăpânul Asiei.
În anul 333 î.e.n. Alexandru Macedon, tânăr pretendent la glorie eternă şi la stăpânirea Asiei, soseşte cu armatele sale neînvinse în inima Asiei Mici. Neînfricat şi plin de hotărâre, se înfiinţează în templul care păstra preţioasa relicvă, cu intenţia manifestă de a-i veni de hac. Zadarnică trudă; priceperea mâinii care a legat şi secolele trecute pietrificaseră strania alcătuire.
Dar Alexandru, care era pe cale de deveni Mare, nu-şi putea permite un insucces de prost augur. Aşa că a scos sabia din teacă, şi cu o singură lovitură a tăiat buclucaşul nod. Justificarea morală pentru actul său ieşit de comun, chiar uşor blasfemiator, tot el a oferit-o: „Nu contează cum desfaci un nod”.
Alexandru devenit Mare şi-a întins imperiul pe trei continente tocmai fiindcă nu a ezitat niciodată în faţa nodurilor din destinul său, chiar dacă aceasta a însemnat o moarte prematură şi (întrucâtva) absurdă. Povestea sa ne poate servi tocmai drept temă de reflecţie: ce facem pentru a dezlega propriile noastre noduri? Am sentimentul că mult prea uşor cedăm în faţa lor, preferând să facem orice altceva decât să ne exersăm răbdarea şi îndemânarea, încercând să le desfacem, sau să ne exersăm curajul, încercând să le tăiem.
Cei mai mici dintre noi (este vorba despre copii...) îşi acoperă cu naivitate ochii, închipuindu-şi că astfel nu sunt văzuţi. Le şi reuşeşte... fiindcă noi, cei trecuţi prin viaţă, le facem jocul şi, spre deliciul celor mici, ne prefacem că nu-i vedem. Dar noi, cei (deja/mai mult sau mai puţin/prea mult) trecuţi prin viaţă, ştim prea bine că nu putem să ne trăim viaţa cu ochii închişi; ar fi ca şi cum am încerca să traversăm o stradă cu ochii închişi...
Dar nu ne lăsăm! Închidem ochii, fără a şti că nimic nu dispare prin negarea noastră. Fugim, că şi cum n-am şti că nodurile le purtăm de fapt în suflet, şi le luăm cu noi oriunde am purcede. Plângem, ca şi cum legile care sunt în noi şi mai presus de noi, şi care ne înnoadă firul vieţii, ar putea fi înduioşate sau înduplecate. Ne supunem, inventând legende despre noduri fără seamăn pe care universul le-a aşternut în calea vieţuirii noastre...
Şi nu cugetăm îndeajuns la exemplul fără seamăn al lui Alexandru cel Mare. El a avut curajul de a desface nodul care i-a hotărât destinul (mai ştii, nereuşind pe calea „normală” poate că s-ar fi întors în Macedonia sa de baştină...) printr-o singură mişcare îndrăzneaţă.
Voi cum vă apropiaţi de nodurile din viaţa voastră? Cu teamă, stăruinţă sau curaj?
