PROPULSORUL
Totuşi, ce ne uneşte pe toţi oamenii, care este trăsătura de bază a psihicului nostru atât de variat şi de contradictoriu în manifestări?
Un răspuns foarte sugestiv ne oferă remarcabilul scriitor SF american Robert Sheckley. În povestirea sa „Specialistul” el relatează peripeţiile unei nave spaţiale „cooperatiste”, care exista numai prin integrarea prestaţiilor unor fiinţe strict specializate, provenite de pe diverse planete, şi foarte diferite ca alcătuire : Gânditor, Vorbitor, Ochi, Propulsor (singura specie bipedă), Motor, Acumulator, Pereţi. O furtună cosmică neaşteptată îl ucide tocmai pe Propulsor, şi restul echipajului se târăşte cu nava infirmă de la o planetă la alta, căutând un nou exemplar cu aceeaşi specializare.
În fine, bucurie! Descoperă o planetă populată de Propulsori (cred că aţi înţeles deja că este vorba despre Homo Sapiens) şi se grăbesc să „pescuiască” unul. Dar, stupoare! Propulsorul habar nu avea să „împingă”! Chiar şi după ce echipajul îi câştigă bunăvoinţa şi el doreşte sincer să participe la zborul navei, şi tot nu se întâmplă nimic. Dar să-l ascultăm pe Robert Sheckley :
„ Propulsor îşi cercetă gândurile. Fu confruntat cu un puţ adânc de îndoială şi teamă. Privind înăuntru, îşi văzu propriul chip schimonosit.
Gânditor i-l lumină ca să-l vadă mai bine.
Propulsorii trăiseră de secole dominaţi de îndoială şi de teamă. Propulsorii se războiau din teamă şi ucideau din cauza îndoielii.
Acolo era organul Propulsorului!
Uman – Specialist – Propulsor – el se incluse pe de-a întregul în Echipaj, se contopi cu ei, cuprinse cu braţele minţii umerii lui Gânditor şi Vorbitor.
Dintr-o dată, Nava făcu un salt înainte cu o viteză de opt ori mai mare decât cea a luminii. Continuă, cu o viteză din ce în ce mai copleşitoare.”
Este adevărat, îndoiala şi teama duc la război şi la crimă. Aceasta, fiindcă atât îndoiala şi teama, cât şi născutele din ele război şi crimă, înseamnă angoasă.
Iar angoasa este preţul plătit de om pentru despecializarea sa.
Cu cât o specie este mai strict specializată, cu atât relaţia cu mediul său de viaţă este mai stabilă, deci mai uşor de controlat, şi cu atât nivelul de stres emoţional datorat fiinţării este mai scăzut.
Omul evoluează într-un mediu de o imensă complexitate, în care controlul mediului de viaţă nu rămâne decât un simplu deziderat, o dorinţă veşnic neîmplinită. În cazul omului, stresul emoţional despre care vorbeam mai sus devine angoasă existenţială, care se manifestă sub o cvasi-infinitate de forme, fiecare particulă umană având în fapt propria configuraţie de angoasă, cu structurări şi evoluţii diferite.
Angoasa umană are o etiologie complexă. Pe lângă sarcina emoţională generată de dorinţa de a prefigura viitorul întâlnim o altă cauză majoră: descoperirea, pe cale culturală, a morţii. Conştiinţa unui sfârşit implacabil otrăveşte viaţa oricărui individ uman. Prea puţini, şi nebăgaţi în seamă, sunt cei ca Epicur, care încearcă să exorcizeze teama de moarte prin raţionamente de genul „...atât cât existăm, moartea nu este, iar când moartea vine, noi nu mai suntem.” El uită de perversitatea acelui instrument psihic numit memorie, care lucrează cu sârg pentru a ne răpi liniştea şi echilibrul sufletesc. Căci omul începe să moară în clipa în care conştientizează faptul că moartea există…
